Prin rugăciuni stăruitoare uneori poţi smulge din Mâna lui Dumnezeu chiar şi ceea ce El n-ar fi voit să-ţi dea. Ceea ce El nu-ţi permite. Dar vai, de câte ori după aceea, vei regreta că ai cerut cu stăruinţă ceea ce ai primit! Şi că ai smuls din Mâna Lui ceea ce era nepermis. Pricina multor nenorociri de ale noastre a fost că am cerut prea stăruitor ceea ce cunoşteam că n-avem dreptul să-l avem: şi asta ne-a fost spre rău.
O, de câte lacrimi şi griji şi necazuri am fi fost scutiţi, dacă n-am fi cerut şi dacă n-am fi primit multe din cele ce le doream! Puţini din cei care lucrează şi luptă contra lui Dumnezeu îşi dau cu adevărat seama de grozăvia şi nebunia faptelor pe care le săvârşesc.
Mulţi din cei care fac planurile cele mai vinovate şi întreprind acţiunile cele mai potrivnice contra lui Dumnezeu, nu-şi dau cu adevărat seama de crima pe care o săvârşesc. Dar în măsura în care îşi dau seama – răspund. Într-adevăr cum spune psalmistul, cei ce fac răul şi-au pierdut mintea… sunt inconştienţi. Fiindcă omul cu mintea sănătoasă, atâta timp cât are mintea la locul ei, nu poate face răul. Mintea lui sănătoasă nu-l lasă pe om să facă rău.
Omul face răul numai într-un moment de eclipsare a minţii sale. Nimeni n-ar face răul dacă i-ar fi mintea lui totdeauna atentă, sănătoasă şi la locul ei. Omul alunecă numai când nu este atent. Păcătuieşte numai când nu cugetă curat. Luptă contra lui Dumnezeu numai când îşi pierde dreptarul şi controlul unei minţi sănătoase.
Nimeni nu se angajează într-o astfel de nesocotită faptă când are în întregime un control sănătos al unei minţi limpezi.
Multe pot fi cauzele care eclipsează o parte a minţii omului – sau i-o pot chiar întuneca de tot – cauzele care îi pot anula omului pentru un timp sau pentru totdeauna, judecata lui sănătoasă. În toate cazurile însă, această pierdere a minţii are la temelie unul din păcatele de moarte.
Trufia îl face pe om să-şi închipuie că puterea sau înţelepciunea care i se pare că o are într-un moment dat e mai mare şi mai durabilă ca a tuturor.
Pe omul mic importanţa care i se dă – sau care şi-o dă el însuşi – îl ameţeşte şi îl întunecă. Şi atunci ridică pumnul sau piciorul. Ameninţă sau loveşte pe semenii săi, asupreşte pe supuşii săi, batjocoreşte pe binefăcătorii săi, şi îndrăzneşte să se ridice până şi împotriva Făcătorului şi Binefăcătorului său din ceruri. Un om trufaş, prin faptele sale, ajunge asociatul diavolului în lupta contra lui Dumnezeu. Face pact de tovărăşie cu diavolul spre acelaşi scop: lupta contra lui Hristos.
Acest om sau acest fel de oameni, organizează apoi lupta contra lui Dumnezeu, contra Numelui Său şi contra alor Săi. Şi duce această luptă cu toate mijloacele pe care le are, pe care le răpeşte sau le inventează, spre a-L nimici pe Dumnezeu din toate cele dinafară şi dinăuntru ale oamenilor.
Acei pe care din pricina neascultării lor, Dumnezeu îi lasă în voia minţii lor stricate, sunt în stare de orice rău. Mintea lor stricată îi duce la cele mai cutremurătoare şi monstruoase crime şi nelegiuiri (Rom. 1, 29-30).
Câtă vreme omul mai trăieşte încă şi îşi mai poate recunoaşte prăbuşirea în care se află, ca să se poată căi şi îndrepta atât de adânc, în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor, pe cât de adânc a păcătuit, mai poate fi o salvare.
Atunci dacă poate face saltul salvator, până la sinceritatea unei ascultări totale de Hristos, pentru întreg restul vieţii sale, sufletul acela poate fi salvat. Altfel, niciodată. Niciodată!
Traian Dorz, Cununile Slăvite
