Părintele Iosif îmi părea o fiinţă mai mult cerească decât pământească. Iar la nădejdea că vreodată aş putea să ajung să-l văd nu îndrăzneam nici măcar să gândesc. Eu eram atât de nimic, iar omul acesta era atât de sus, încât mi se făcea şi frică. Începeam să tremur şi numai gândindu-mă.
Dar, într-o zi din toamna anului 1931, totuşi am plecat.
Am luat bănuţii câştigaţi din vânzarea cărţilor şi m-am dus la gară. Îmi era şi frică de tren.
O mare putere lăuntrică mă împingea totuşi să merg acolo. Nu mai călătorisem niciodată cu trenul până atunci şi multe temeri mă nelinişteau, dar am îndrăznit.
Şi, astfel, într-o zi de decembrie, dis-de-dimineaţă, pe la orele două sau trei noaptea, am sosit în Sibiu.
N-am putut sta în gară, ci am pornit atunci, noaptea, să aflu strada Avram Iancu, nr. 5, unde era Librăria Oastei.
Cineva mi-a arătat strada şi, cum nu era departe de gară, am ajuns curând. Şi atunci, noaptea, lângă zidul cu brumă groasă, am stat ceasuri întregi privind şi aşteptând.
Era lângă poarta Librăriei o piatră, şi pe ea am stat până s-a făcut, spre ziuă, vremea deschiderii.
Când au venit la Librărie, eu eram aproape îngheţat de frig şi de sfială. Pentru ei, văzând acolo un tânăr ţăran, n-a fost nici o mirare. Erau oarecum obişnuiţi cu astfel de vizitatori. Dar eu eram ca picat din altă lume şi nu ştiam nici unde să-mi ţin mâinile în faţa lor.
Am întrebat doar dacă este acolo fratele Viorel.
Nu era încă, dar va veni îndată.
N-am avut timp nici să mă uit prea mult împrejur şi a intrat el. Am presimţit că este el, iar el, văzându-mă, parcă a presimţit că sunt eu. Plin de bucurie, a venit spre mine îmbrăţişându-mă.
– Eşti fratele Dorz?
– Da!
Nu ştiu cum îi voi fi părut, dar am văzut că îi era şi milă şi parcă îi venea să şi râdă de sfiala şi neîndemânarea pe care nu mi le puteam stăpâni.
Viorel a făcut totul să mă încurajeze şi să mă încălzească.
M-a purtat un timp prin oraş, să-mi arate tot ce i se putea arăta unui ţărănel, în Sibiu: Tipografia, Catedrala, turnurile cetăţii…
Dar n-a putut să-mi arate ceea ce doream eu cel mai mult: pe Părintele Iosif.
El nu era în Sibiu. Era departe, bolnav…
Am izbucnit atunci într-un plâns cu hohote, ca în cea mai sfâşietoare durere de pe lume. Viorel nu mai ştia cum să mă liniştească.
– Lasă, îmi zise el îmbrăţişându-mă, părintele va veni în curând din spital şi atunci am să-ţi scriu şi îţi voi trimite bani ca să vii să-l vezi.
Ajunşi la Librărie, Viorel mi-a dat o fotografie a părintelui pe care am sărutat-o cu lacrimi fierbinţi, apoi am pus-o în buzunarul de lângă inimă.
Traian Dorz, Istoria unei Jertfe, vol. I, pag. 170
