Cu multe se aseamănă viața noastră. Apostolul Pavel, a asemănat-o cu o călătorie. Lupta cea bună am luptat, călătoria am sfârșit…
O călătorie, cu adevărat este viața noastră. Mergem cu toții înainte. Mereu înainte. Fără popas și fără oprire. Iar din ceata noastră, tot mereu se deprinde câte unul, și-a sfârșit călătoria…
Ce potrivit e pusă această călătorie în chipul de alături! Ca băieți tineri, am plecat la drum mulți, mulți. Dar rând pe rând am rămas câte unul. Unul câte unul s-a dus să înmulțească numărul celor ce s-au dus… Ceata noastră tot mai mică s-a făcut. Și an de an, tot mai mică se face. Din atâția și atâția care erau în sat de vârsta noastră, jumătate nu mai sunt.
Pe la geamul îngheţat al credinţei mele
trece iar colind curat călător spre stele,
trec în zbor de-argint, cântând, îngerii Minunii,
Domnului Hristos ducând razele cununii.
Vine Fiul Sfântului, Soarele pământului,
vine-n ieslea mieilor, Regele Iudeilor
cu Maica Iubirilor, taina mântuirilor.
Ce-I aducem Lui?
Raza soarelui,
floarea câmpului,
florile dalbe.
Suntem mult mai mulți în lume cei ce credem și iubim.
Nu e nimeni să ne știe câți suntem și-o să mai fim.
Nu te teme, frate care te crezi singur și învins,
Frații care te-nconjoară sunt un număr necuprins.
Când s-a născut Mântuitorul, lumea era într-o mare așteptare. Era ceva în aer care spunea că trebuie să se întâmple ceva deosebit. Iar acel ceva cuprinsese toată lumea. Cei trei magi veniți la Vifleem din depărtări erau și ei o mărturie că toată lumea aștepta ceva deosebit. Steaua ce se ivise la răsărit întărea și ea această așteptare. De altcum, această așteptare o arată și istoria. O lume întreagă dăduse, pe acel timp faliment. Dăduse faliment filozofia, dăduse faliment religia păgână cu zeitățile ei, dăduseră faliement și fariseii cu legea lor. Lumea aștepta ceva deosebit, care să schimbe cu totul înfățișarea lumii și mersul lumii. Și schimbarea a venit. A adus-o cel născut în peștera Vifleemului.
Pe pământ pace, între oameni bunăvoire. (Lc 2, 14)
Credeţi că am venit să aduc pace pe pământ? Eu vă spun: Nu! ci dezbinare. (Lc 12, 51)
N-am venit să aduc pacea, ci sabia! (Mt 10, 34)
La Crăciun se vorbeşte mult despre pacea pe care au cântat-o îngerii din cer: „Pe pământ pace, între oameni bunăvoire”. Dar sunt atât de puţini creştinii care cunosc înţelesul cel adevărat al acestei păci.
Domnul Iisus s-a născut şi a venit pe pământ să nimicească vrăjmăşia dintre om şi Dumnezeu, pe care o făcuse Adam prin păcatul neascultării. Domnul Iisus a veni să-l împace din nou pe om cu Dumnezeu; să împace din nou omenirea cu Dumnezeu. Vestea cea bună a acestei împăcări a adus-o Naşterea Domnului. Dar naşterea era numai vestirea acestei împăcări. Ea trebuia pecetluită prin sângele Crucii. Sus, pe Crucea Golgotei Domnul Iisus ne-a împăcat cu Dumnezeu şi ne-a făcut din nou fiii Lui.
Iată, vestesc vouă bucurie mare, că astăzi S-a născut vouă Mântuitor… Cu această veste de bucurie au trezit îngerii pe păstori în noaptea Nașterii și tot cu această bucurie se apropie și azi Nașterea Domnului.
Noapte și întuneric era în jurul păstorilor când s-a coborât îngerul la ei cu lumină și cu vestea cea bună a Mântuitorului. Noapte este și în jurul tău, cititorule, noapte de păcate este și în sufletul tău. Tu trebuie să simți această noapte sufletească, tu trebuie să afli că trăiești în întuneric de păcate și simțind acest întuneric, trebuie să simți dorul și așteptarea unui Mântuitor și Luminător sufletesc al tău, Care se pogoară din cer pentru tine, Se naște pentru tine și tremură în ieslea Vifleemului pentru tine, pentru păcatele tale, pentru iertarea ta și mântuirea ta.
În fiecare an, la 25 decembrie ne amintim cu drag și recunoștință de aniversarea fratelui și poetului Traian Dorz (25 decembrie 1914 – 20 iunie 1989).
Viața sa a fost dedicată în întregime lui Dumnezeu și cauzei Oastei Domnului, mișcarea de reînnoire evanghelică a poporului român, pentru care Traian Dorz devine de foarte tânăr, psalmist și stegar deopotrivă. Prin lupta sa eroică, cu „spada”, ori cu „harfa”, dar mai cu seamă prin harul său poetic, mii și mii de inimi stinse încep să vibreze și să ardă pentru Hristos.
E timpul sărbătorilor de iarnă. Tot creștinul ține să „se veselească” puţin de sărbători; adică să se îmbete mai mult sau mai puțin. S-ar putea praznice fără petrecere și băutură? Și zice-se că asta se face „de bucuria praznicului”. Ce creştinătate teribilă!
În noaptea cea sfântă din Vifleemul Iudeii, îngerii cu păstorii cântau. Era acolo o petrecere sfântă. Fluierele păstorilor se întreceau cu cântările îngerilor, iar creştinii de azi se întrec în petreceri cu jocuri şi beţii. Cu bucuria praznicului se duc creştinii de azi pe la cârciumi pe la jocuri şi petreceri, pe unde diavolul cumplit îi junghie şi răneşte cu ajutorul alcoolului.
Când Domnul nostru Iisus Hristos s-a născut, Măicuța lui cea Sfântă, Fecioara Maria, l-a înfășat în scutece și l-a culcat într-o iesle pe paie de grâu, că oamenii din cetatea aceea nu l-au primit în casele lor. Ci numai un om anume Crăciun i-a făcut loc în grajdul vitelor sale, într-o iesle și acolo Domnul Iisus și Sfânta Sa Maică au găsit adăpost.
În noaptea aceea sfântă erau niște păstori care aveau oile lor afară în câmpia Betleemului și oile odihneau în staule iar păstorii stăteau de strajă în jurul turmelor lor.
