„Iubiţii mei fraţi ostaşi… În Franţa s-a ridicat anul trecut o statuie unui soldat din vremea războiului. Făcea pe curierul acest soldat, ţinând legătura dintre Marele Comandant şi trupele de la front. Într-o zi, atacurile vrăjmaşului se înteţiseră foarte. Armata de la front era într-o grea încercare. Soldatul curier primi de la Comandament însărcinarea să ducă solia luptătorilor de la front, să reziste, că le soseşte ajutor.
Curierul plecă printr-o ploaie de gloanţe. Dar, pe la jumătatea drumului, un glonţ îi sfredeli mâna stângă. Merse mai departe. Un alt glonţ îl izbi în piept. Simţea că-i pierdut. Se gândea însă numai la solia ce i se încredinţase. Atunci, făcu un lucru de mare curaj şi uimire: se aşeză cu faţa în sus, apucă solia lui cu mâna cea dreaptă, ridică apoi mâna în sus şi muri în poziţia asta, cu mâna înţepenită drept în sus. În gândul său, muribundul şi-a zis: Nu mai pot face nimic. Tot ce mai pot face este atât: să mor cu solia înălţată sus. Poate vor veni alţii şi, văzând-o, o vor duce mai departe, la front. Aşa s-a şi întâmplat. O patrulă, trecând pe acolo, a văzut solia şi, luând-o, a dus-o la destinaţie…
Scumpii mei fraţi ostaşi… În mişcarea Oastei Domnului, Domnul m-a învrednicit şi pe mine să fac pe curierul între Marele Comandament al Oastei (Iisus Hristos) şi ostaşii Lui de la fronturi. Le-am împărtăşit mereu ostaşilor Lui solia cea dulce că ajutorul Domnului este cu noi şi între noi… Însă, în timpul din urmă, o boală lungă şi grea s-a furişat în corpul meu. Ştie Bunul Dumnezeu, poate aceasta este ultima mea solie către ostaşii luptători din fronturile Oastei. Ca şi soldatul francez, poate ţin şi eu în mână ultima solie ce o am de la Marele Comandament al Oastei. Dar o, nu fiţi îngrijoraţi despre aceasta, iubiţii mei fraţi! Când Domnul şi Mântuitorul meu va voi să mă cheme Acasă, desigur, El Se va îngriji ca altcineva să preia din mâna mea solia ce mi-a fost încredinţată mie. Până atunci, eu voi stărui să vestesc mereu solia ce o am…
Când voi trece din lumea asta, voi ţine şi eu ridicată sus solia ce o am de la Domnul. Iar când veţi desface această solie, veţi afla în ea cuvintele: «Îndrăzniţi, căci Eu am biruit lumea!» (Ioan 16, 33) şi: «Nu vă temeţi căci, iată, Eu cu voi sunt până la sfârşitul veacurilor!… Amin» (Matei 28, 20)”.
Aşa a şi fost!… Prin toată ploaia crâncenă de gloanţe ale urii şi ale nedreptăţilor aruncate asupra lui, el a mers neclintit, curajos şi hotărât să-şi ducă solia până la destinaţie aşa cum a primit-o. Fără să adauge şi fără să scoată din ea nimic.
Când o mână era ruptă, el o trecea în alta. Când o posibilitate îi era luată, el o căuta pe alta… Tot ce a suferit el era numai pentru a răzbate spre noi, la fronturi, ca să ne aducă dulcea solie a Domnului nostru despre dragostea şi grija Lui scumpă faţă de noi.
Ce uşor i-ar fi fost şi lui să caute o altă cale spre a-şi duce solia… Să caute o cale lăturalnică şi ferită, nu chiar aceea care era în bătaia tuturor loviturilor şi prin mijlocul tuturor vrăjmaşilor. Alţii, mulţi, înaintea lui aşa au făcut. La cel dintâi „glonţ“ tras împotriva lor, îndată au schimbat calea, luându-şi alta… E adevărat că în felul acesta au scăpat de lovituri, dar nici la cei unde fuseseră trimişi n-au mai ajuns niciodată. Solia lor s-a rătăcit pe drum şi s-a înmormântat undeva, fără să mai ajungă la adevărata destinaţie. Iar acei cărora le fusese trimisă, nemaiavând nici o nădejde, s-au predat vrăjmaşului. Şi mulţi au murit în robie sau zac legaţi în osânda şi în temniţa păcatelor. Ce tristă este priveliştea asta şi azi… Şi ce cutremurător lucru se întâmplă cu mulţi dintre cei care au făcut parte din „patrula“ venită pe urmele curierului erou şi martir… Au preluat solia ori s-au lăudat că o preiau pentru a o duce. Dar ei au apucat pe alte căi, făcând apoi semne şi „fronturilor“ să-i urmeze, lăudându-se că ei poartă solia primită de la „curier“…
Unele „oşti“ care s-au luat după ei au ajuns, sau vor ajunge, curând în cursele vrăjmaşului, fiind pierdute pentru totdeauna.
Atenţie, scumpii mei fraţi ostaşi!… Vrăjmaşul cel mare al mântuirii noastre şi al Domnului nostru este un mare şiret. El are o mulţime de slujitori ai lui care umblă mereu cu vicleşug, să ne fure solia cea adevărată ce ni s-a trimis de la început şi să ne facă să ne abatem din drumul mers de „curierul“ Domnului, care ne-a adus-o.
Atenţie mărită, scumpii mei fraţi ostaşi! Nu-i urmaţi pe cei care vor să vă ducă spre alte „poziţii“, spre alte locuri, spre alte destinaţii! Urmaţi patrula cea adevărată care vă îndrumă să luptaţi şi să apăraţi acolo unde Domnul v-a aşezat de la început.
Începem cu „omul“ şi mereu sfârşim cu „Lucrarea“. Pentru că istoria acestui om al lui Dumnezeu s-a contopit deplin cu istoria Lucrării pe care Dumnezeu a făcut-o prin el. Toată fiinţa şi personalitatea lui s-a întins, s-a lărgit, s-a multiplicat în mii, în zeci de mii, în sute de mii de exemplare duhovniceşti… S-a prefăcut într-o însufleţire, într-o atmosferă, într-un „specific“ duhovnicesc şi evanghelic unic, între hotarele căruia se desfăşoară o viaţă şi o mărturie tainică şi binecuvântată. El s-a contopit cu Lucrarea Oastei, ca şi Hristos cu Biserica Sa.
Un foc ceresc încălzeşte această Lucrare tainică. Un vânt ceresc o poartă. O putere cerească o apără şi un destin ceresc o urmăreşte. Nici un vrăjmaş n-o poate nimici, pentru că ea stă sub binecuvântarea dumnezeiască şi nici un prieten n-o poate scăpa de prigoniri, pentru că ea stă sub o profeţie divină… Nici un nelegiuit nu-i poate pune cătuşe, pentru că Hristos a făcut-o slobodă. Şi nici un legiuitor nu-i poate da slobozenie lumească, pentru că ea este roabă a lui Hristos. La temelia Oastei este îngropată – prin Jertfa lui Hristos – jertfa sfântului Său trimis, în toată frumuseţea cerească a dăruirii sale desăvârşite. Suferinţa şi munca prin care el s-a curăţit, dăruindu-se Domnului şi nouă, i-au înălţat pentru totdeauna, încă de pe când trăia, în sufletele noastre, o statuie mai nemuritoare decât marmura. Şi mai scumpă ca aurul… Uriaşa lui putere de muncă ne uimeşte şi astăzi. În numai cincisprezece ani a scris peste o mie de numere de gazete, în câte 8-16 pagini. Fiecare astfel de număr era cât o carte. Şi le-a răspândit în peste zece milioane de exemplare. A scris peste cincizeci de cărţi, răspândindu-le în peste un milion de exemplare. A umplut ţara cu Biblii şi a întors la Dumnezeu o nenumărată mulţime de suflete, în viaţa cărora s-a făcut o transformare ca de la întuneric la lumină şi ca de la moarte la viaţă. A străbătut cu lumina Cuvântului Sfânt până în cele mai îndepărtate locuri ale pământului românesc, răzbind numai prin puterea şi voinţa harului din el. Fiecare cuvânt al lui, scris sau vorbit, era plin de viaţă şi de putere cerească. O putere tainică te învăluia totdeauna lângă el. O strălucire nepământească îi zâmbea totdeauna din ochi şi o blândeţe plină de pace îi lumina faţa. Cuvântul lui avea nişte aşa duioase inflexiuni de bunătate şi iubire, încât totdeauna îţi izvorau lacrimi ascultându-l. Cu o minte pătrunzătoare el dezlega îndată orice mister şi găsea înţelesul tainic al oricărui lucru sau eveniment.
Din orice întâmplare scotea un adevăr. Din orice faptă trăgea o învăţătură. Din orice nimic scotea un mărgăritar… Acolo unde nimeni nu vedea nimic, ochii lui descopereau comori. Şi unde păreau ziduri de nepătruns, el totdeauna afla o poartă…
Ce minunat om era! Şi ce inimă mare şi bună avea în el!
Iată încă un exemplu:
Era în primăvara anului 1936… Părintele Iosif se simţea ceva mai bine… Era o zi frumoasă.
– Dragă Dorz, îmi zise părintele. E timpul frumos, vino să mergem până la tipografie.
– Bine, părinte, iată-mă, sunt gata. Să iau corecturile gazetei!
– Ţine-mi haina şi dă-mi bastonul.
Încet, am pornit pe jos, împreună, în sus spre tipografie, pe străzile înguste şi întortocheate, către urcuşul Primăriei – cum era pe atunci. Mergeam povestind despre tot ce se petrecea cu Lucrarea Domnului şi cu noi în zilele acelea. Deodată, tocmai când coteam pe o stradă în locul cel mai strâmt, cine apare în faţa noastră, venind din cealaltă parte?…
– Părinte, iată-l pe Secaş! – îi şoptesc eu, surprins neplăcut.
Bietul Secaş, văzându-ne, era gata să întoarcă înapoi. Dar nu mai avea încotro. Veni şi el spre noi…
– A, părintele Secaş, zise grăbit şi liniştit omul lui Dumnezeu, mergând spre el. Secaş era palid şi încurcat. Ce surpriză! De atâta vreme nu te-am văzut! Ce mai faci? Nici o umbră de mustrare sau de răceală nu era în glasul lui bun, gata totdeauna să fie binevoitor.
– Slăvit să fie Domnul! – zise tot încurcat şi palid Secaş, omul cel care îl ataca atât de josnic pe părintele în fiecare număr de foaie. Ce să fac, Părinte Iosife, iată, cu necazurile mele.
– Ce necazuri?
– Cu soţia am un mare necaz… Şi îşi povesti, ca într-o spovedanie tristă, nişte necazuri, nişte dureri ale lui familiale.
– Sărmanul, îi zise compătimitor părintele… şi începu să-l mângâie, să-l sfătuiască, să îl încurajeze cu atâta milă şi înţelegere cum ar fi avut în faţa sa pe unul din cei mai buni prieteni, nu pe cel mai înverşunat şi mai nevrednic dintre vrăjmaşii săi.
Când ne-am despărţit, i-a dat mâna cu bunătate şi i-a zis, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic între ei:
– Slăvit să fie Domnul!
Eu mergeam în tăcere alături de părintele care păşea încet, sprijinindu-se în bastonul lui cu mâner întors… Nu puteam înţelege cum a putut fi atât de binevoitor şi de blând cu acest om pe care, după faptele lui, eu îl consideram un monstru, un iudă, un cel mai mare răufăcător şi pe care Părintele Iosif trebuia să-l fi repezit după cum merita.
– Ce zici, dragă Dorz? – mă întrebă într-un târziu.
– Nu înţeleg, părinte, cum aţi putut să vă purtaţi chiar aşa cu el?
– Vei înţelege tu mai târziu, îmi zise cu bunătate părintele. Eu nu pot fi altfel decât aşa…
Da, el n-a fost ca noi, ceilalţi. El a fost ca Dulcele său Mântuitor Care, şi când era legat, i-a zis vânzătorului Său: „Prietene!“…
Aşa era acest om al lui Dumnezeu!…
Slăvit să fie Domnul!
Traian Dorz, Istoria unei jertfe, vol. 1, cap. 19
