În vorbirile fratelui Marini toată marea putere venea din viața lui puternică de rugăciune.
Și venea din părtășia pe care el o avea neîncetat cu Domnul. Atât prin citirea Cuvântului Sfânt, cât și prin rugăciunea lui aproape necurmată.
Iată de pildă o întâmplare descrisă tot de surioara din Sâmbăteni, întâmplare petrecută chiar în casa lor:
…după terminarea adunării de seara, mama mea a chemat pe fratele Marini pentru odihnă la noi. Parcă îl văd și acum… mama îi pusese să mănânce, dar dânsul a zis: soră, dacă ai puțin lapte, eu sunt suferind, stau rău cu dantura… doar puțin lapte și gata. Mama i-a adus laptele și i l-a lăsat pe masă, apoi i-a desfăcut patul ca să se culce și după aceea a ieșit lăsându-l singur.
L-am văzut cum s-a așezat pe genunchi. Asta era pe la ora unu noaptea.
Când mama s-a sculat dimineața, a văzut în camera lui tot lumină. Și când a intrat să stingă lumina, l-a aflat pe fratele Marini tot în genunchi rugându-se. Patul era tot așa cum îl lăsase mama, iar mâncarea de pe masă era neatinsă. El se ruga cu ochii plini de lacrimi.
Apoi și-a împachetat ce avea și a plecat la tramvai.
Nu l-am mai văzut până în anul următor iarna. Era o iarnă grea cu zăpadă mare, iar el mergea cu noi, toți trei la adunare. Mergeam greu căci zăpada ne era până la genunchi. Eu cu mama de-abia puteam. El mergea înaintea noastră să ne facă urme zicându-ne: călcați pe urmele mele, dar pe astea de zăpadă, cu celelalte călcați pe urmele Domnului Iisus…
A stat și atunci în casa noastră două zile. Dar tot timpul cât a fost la noi nu l-am văzut decât în meditație asupra Cuvântului lui Dumnezeu – și în rugăciune.
Era tăcut și gânditor. Nu voia să ia cu el nici un fel de bagaj decât Biblii și cărți, pentru frați și pentru oricine. Mâncare nu lua nici o dată cu el. Mânca unde ajungea, dacă i se dădea.
Dacă nu, răbda. El n-a cerut nici o dată și s-a mulțumit întotdeauna cu ceea ce era.
A suferit atunci multe ocări și vorbe grele din partea fostului frate Simion Achim de la Arad care trecuse la penticostali și care mai îndemna și alte suflete la ruperea legăturii frățești… îmi aduc aminte cum fratele Marini l-a mustrat blând pentru această faptă urâtă dinaintea Domnului. Dar Simion i-a vorbit cu strigăte și batjocuri numindu-l fanatic și formalist. Atunci, după alte multe încercări fără folos, fratele Marini și noi toți ne-am despărțit de cei ce făceau dezbinarea și am plecat. Era noaptea târziu…
A venit iarăși cu mama și cu mine la noi… Dar nici de data asta n-a dormit deloc ci a stat în rugăciune și a plâns până dimineața când a plecat…
Traian Dorz, Istoria unei Jertfe, vol II
