Dumnezeu… ştie!
Adevăratul om al lui Dumnezeu – omul care, prin naşterea din nou, a devenit fiu al Tatălui şi apoi, împreună-lucrător cu El, în câmpul Evangheliei şi în câmpul mântuirii – trebuie să aibă o conştiinţă atât de trează şi o umblare atât de atentă în toate lucrurile, încât cea mai mică umbră de abatere de la curăţia ascultării de Duhul Sfânt să-l îngrijoreze şi să-l doară.
Oricare lucrător în apostolatul lui Hristos are, desigur, în Cuvântul lui Dumnezeu pe care el îl propovăduieşte, nu numai o lumină călăuzitoare, ci şi un foc curăţitor. Nu numai o apă în care se oglindeşte, spre a-şi vedea totdeauna faţa sufletului său, ci şi o apă în care să se spele de tot ce îi arată apa aceasta în care s-a oglindit. Are nu numai un dreptar care să-i arate cum să lucreze bine, ci şi dreptarul care să-i arate cum a lucrat rău. Aşa că din cuvântul gurii sale el este şi îndreptăţit când îşi face cinstit slujba şi datoria sa, dar este şi judecat când nu şi-o face cum se cuvine.
Însă, pe lângă cuvântul scris al lui Dumnezeu, care este mijlocul dinafară al cercetării noastre de noi înşine, noi mai avem de la Domnul nostru Iisus Hristos pe Duhul Sfânt Care ne-a fost trimis de la Tatăl în Numele Său şi Care să rămână în noi, Care să ne călăuzească în tot adevărul, să ne descopere şi să ne înveţe toate lucrurile şi Care să ne aducă aminte de tot ce ne-a spus El (Ioan 14, 16-26; 16, 7-14).
Duhul Sfânt, fiind în noi, prin smerenia şi curăţia dată de El, ne cercetează la fel, ne arată de fiecare dată, din lăuntrul inimii noastre, tot adevărul stării noastre şi El Însuşi face nu numai lucrarea de Mângâietor în noi, ci şi lucrarea de judecător fără cruţare al abaterilor noastre de la voia lui Dumnezeu şi de la calea ascultării de Cuvântul Său Sfânt.
Deci când cineva a devenit, prin Harul lui Dumnezeu, un slujitor al Lui, un lucrător împreună cu El, părinte şi învăţător în Biserica lui Hristos, acela are permanent o mare datorie de a se cerceta, singur şi necruţător, în tot ce face şi ce spune, pentru a fi întotdeauna în adevăr şi niciodată în afară de el.
Un astfel de om, având o slujbă de ochi care îndrumă pe alţii, are cea mai mare nevoie să se controleze mereu, spre a fi curat. Nici un alt mădular nu se vede pe sine însuşi aşa cum îl vede ochiul. Dar şi ochiul, dacă el însuşi nu se vede pe sine, nu mai există un altul să-l vadă. Ochiul trebuie să se privească cel mai dintâi pe sine, să vadă dacă este curat sau nu.
Pe celelalte mădulare, un fir de praf nu înseamnă aproape nimic, dar în ochi, ce mult rău poate însemna acesta! Cercetarea de sine este una din cele mai însemnate condiţii ale unui lucrător al Domnului. Pe el, adesea, nimeni nu îndrăzneşte să-l cerceteze uşor. Din pricina respectului pe care toţi cei îndrumaţi de el li-l datorează. Nimeni nu se ridică uşor să-i arate paiul, ba, uneori, nici bârna din ochii lui, zicându-i: Scoate-o! Din pricina asta, adeseori, astfel de oameni sunt depăşiţi de importanţa care li se dă şi, dacă sunt caractere mai slabe, încep să se îngâmfe şi, în curând, nu numai că nu se cercetează niciodată pe sine, dar nu mai admit să-i cerceteze nici altcineva. Nici chiar Biserica şi Lucrarea Domnului din care se pretind că fac parte.
– Nimeni n-are dreptul să mă cerceteze! – zicea nu de mult un astfel de îngâmfat, depăşit de marea importanţă pe care i-o acordaseră fraţii. Ceea ce am făcut mă priveşte pe mine personal şi nu-i dau voie nimănui să se amestece în viaţa mea intimă, răspundea el încruntat adunării frăţeşti, care îi cerea socoteală de călcarea învăţăturii şi de nesinceritatea lui faţă de fraţi.
– Cine te-a pus pe dumneata şef al adunării, ca să-mi ceri mie socoteală? – se răstea el la fiecare frate mai bătrân al adunării, care încerca timid şi mirat cum poate cineva care se laudă cu întâietatea lui să ajungă într-o astfel de stare contrară întregului Cuvânt al lui Dumnezeu.
– Lucrarea este a Domnului, nu este a dumitale, nici a lui cutare, nici a lui cutare – declara el indignat şi provocator. Ca şi cum dacă Lucrarea este a Domnului, cei neascultători şi îngâmfaţi pot face ce vor în ea, fără a putea fi nici măcar întrebaţi asupra umblării lor necinstite. Ca şi cum dacă Domnul nu trimite pe loc un înger din cer ca să-l pălmuiască peste gură, nimeni altcineva n-are dreptul să-i aducă aminte de răul pe care îl face, nesocotind nu numai supunerea frăţească, ci chiar şi Cuvântul lui Dumnezeu care îl obligă la smerenie şi ascultare faţă de Biserică şi faţă de fraţi (Matei 18, 15-17).
Iată unde se ajunge dacă cercetarea de sine lipseşte la un slujitor, iar ceilalţi fraţi nu iau seama din timp la primejdia îngâmfării acelui lucrător. Sau dacă, îndată ce a început să se arate nesupunerea lui, nu se foloseşte faţă de el, fără cruţare, mijlocul poruncit de Cuvântul lui Dumnezeu:
1. mustrarea între tine şi el,
2. mustrarea între doi-trei martori,
3. mustrarea înaintea Bisericii, şi dacă nu ascultă nici de Biserică, de fraţii din Lucrarea Domnului, de adunarea frăţească, să fie înlăturat, izolat, ocolit (cf. Matei 18, 15-17; Romani 16, 17; I Corinteni. 5, 9; II Tesaloniceni 3, 6-14; Tit 3, 10; II Ioan 10).
Oricine vrea să fie mai îngăduitor decât Cuvântul lui Dumnezeu faţă de aceşti îngâmfaţi dispreţuitori de fraţi şi călcători de Cuvânt se face el însuşi vinovat faţă de acelaşi înfricoşat şi viu Dumnezeu, Care va zdrobi orice neascultare şi orice împotrivire faţă de El. Şi pe oricine se uneşte cu un astfel de neascultător. Ce lucru serios şi greu este acesta! Şi cât de cu mare grijă ar trebui să ia seama la înştiinţarea asta toţi cei care privesc cu atât de mare uşurinţă neascultarea, amăgindu-se cu versetele scrise despre dragoste. Dar dragostea are datorii numai faţă de Dumnezeu şi de cei care încă n-au devenit demoni prin neascultare. Însă îndată ce omul devine diavol (Ioan 6, 70) sau devine un fiu al diavolului (Ioan 8, 44), sau un slujitor al Satanei (II Corinteni 11, 14-15), un astfel de suflet şi-a pierdut şi calitatea de creatură a lui Dumnezeu, devenind, prin neascultare, o creatură a diavolului, fiindcă face aceleaşi fapte de neascultare, de dezbinări şi stricăciune în Lucrarea lui Dumnezeu, ca diavolul însuşi.
Să nu ne înşelăm în privinţa asta, fiindcă ne vom trezi prea târziu. Semnul după care se cunosc slujitorii Satanei s-a spus că nu sunt cuvintele lor, ci faptele lor (Matei 7, 15-20). După cuvintele lor nu-i cunoşti. Ei se dau drept lucrători ai neprihănirii, învăţători ai altora, vestitori ai Evangheliei, apostoli ai lui Hristos… Cu daruri, cu talente, cu laude, căci dacă n-ar avea talente n-ar putea înşela pe nimeni.
Dar faptele lor – ceea ce rămâne unde lucrează ei: dărâmăturile, certurile, dezbinările, stricarea adunării Domnului, împrăştierea sufletelor, rătăcirea de la învăţătura dintâi, călcarea credinţei sănătoase, dispreţuirea fraţilor – toate acestea îl arată. Dar acestea îl arată ca pe un fiu al diavolului, care, de la început, a fost un mincinos pentru om, un dezbinător pentru îngeri şi un potrivnic pentru Dumnezeu. Exact acelaşi lucru îl face şi lucrătorul rău. De aceea este el un fiu al diavolului… Şi va merge în veşnicie împreună cu acela. De aceea trebuie să ne cercetăm neîncetat, ca nu cumva să ajungem în primejdia asta (II Corinteni 13, 5).
Sau de aceea avem nevoie să cercetăm noi pe cei care nu se cercetează singuri, spre a nu ne duce şi pe noi cu ei în pierzarea lor (I Corinteni 5, 12-13; I Corinteni 11, 31-32).
Traian Dorz, Hristos – Puterea Apostoliei, vol. 2