Meditație și trăire (II) – Traian Dorz

Nimic nu poate fi mai plăcut înaintea lui Dumnezeu decât ascultarea smerită şi evlavioasă a voii Sale. Cu nimic nu-L putem bucura mai mult pe Dumnezeu decât cu o smerită şi grabnică dorinţă de ascultare a Cuvintelor Lui. Pe calea unirii cu fraţii. Şi pe urmele înaintaşilor sfinţi.

Ascultarea noastră din inimă este cea mai plăcută jertfă pe care I-o putem aduce Domnului şi nici o altă jertfă nu o poate înlocui sau întrece pe aceasta (I Samuel 15, 22). În locul unei inimi ascultătoare, nimeni nu va putea pune înaintea lui Dumnezeu, nimic şi niciodată, ca să-I poată fi la fel de plăcut.

De câtă bunăvoinţă se învredniceşte fiul, sau robul, sau ucenicul care arată o evlavioasă ascultare de Dumnezeu, oriunde ar fi el! Când într-o casă se găseşte un astfel de suflet ascultător, chiar întreaga casă este iubită din pricina lui. Când o întreagă familie este aşa, ea va fi o binecuvântare a întregii cetăţi unde se află sau chiar a întregii ţări. . .

Niciodată n-am putea dori ceva mai fericit pentru poporul nostru decât să-şi primească şi să-şi păstreze totdeauna un evlavios duh al ascultării de Hristos. Căci din această mare binecuvântare şi binefacere curg toate celelalte binefaceri sfinte, cu un belşug şi cu o durată veşnică pentru toţi.

O, poporul meu, în mijlocul căruia au strălucit lumini pe care puţine popoare le-au avut, poporul meu şi neamul meu, în mijlocul căruia au răsărit cuvinte de foc şi pentru care au curs râuri de lacrimi sfinte şi îngereşti, poporul meu, câte chemări stăruitoare ale dragostei lui Hristos ai auzit, dar nu le-ai ascultat!

O, de câte nenorociri ai fi putut fi scăpat şi tu, ca Ierusalimul cândva, dacă ai fi cunoscut şi tu vremea cercetării tale, vremea când te cerceta dragostea lui Dumnezeu, dar n-ai cunoscut-o!

O, cetatea mea şi familia mea, pentru care s-au înălţat spre cer atâtea rugăciuni şi jertfe şi către care au venit din cer atâtea dovezi de milă şi de iubire, Dumnezeu să nu te lase să mori în neascultarea ta.

Preabunule Doamne, Te rugăm, ascultă-ne oricând ne rugăm cu lacrimi amare şi fierbinţi pentru toţi cei dragi ai noştri care totuşi nu voiesc şi nu voiesc să Te asculte! Nimic nu ne doare mai adânc decât această rană care nu se mai vindecă… nu ştim până când nu ni se mai vindecă…

De câte ori privim la aceste scumpe fiinţe cu care suntem de acelaşi sânge, de aceeaşi carne şi de acelaşi os şi gândim la starea lor, la viitorul care îi aşteaptă fără să asculte şi să iubească voia Ta, de câte ori vedem că încă o zi trece, iar ei rămân în aceeaşi rea stare, inima ni se rupe de durere… Ce am mai putea face pentru ei, Doamne, când orice cuvânt de chemare le-a ajuns de nemaisuferit? O, Dumnezeule, ai milă nesfârşită faţă de ei. Ai o milă mai mare şi mai îndelungată decât neascultarea lor. Şi mântuieşte-i, Doamne, totuşi şi pe ei.

Nici un păcat nu poate fi mai întâi şi nici mai mare decât călcarea legământului făcut cu Dumnezeu. Şi făcut lui Hristos. Căci atunci când inima omului se apleacă spre glasul ispitei, atunci cel dintâi rău şi cel dintâi pas este călcarea legământului sfânt.

Toate Tainele Bisericii vii, toate aceste sfinte acte pecetluite cu Duhul Sfânt sunt legămintele noastre cu Dumnezeu. Să nu le uităm nici o clipă! Şi să le ţinem cu cea mai sfântă temere de Dumnezeu!

Toate acestea sunt legăminte cutremurător de sfinte, pe care fiecare dintre noi le-am făcut într-o veşnică măsură sau le facem cu Dumnezeu. Dar vai, pe cât de uşor le fac pe atât de uşor le şi calcă mulţi dintre noi. Și vai veșnic de călcătorii legământului cu Dumnezeu. Când marile și sfintele noastre legăminte cu Dumnezeu au ajuns atât de disprețuite și de călcate în picioare de cei mai mulți, cum să nu vină mânia lui Dumnezeu peste cei neascultători și peste viitorul lor, cum să nu vină dreapta pedeapsă meritată de la Dumnezeu? Căci numai din pricina călcării acestor mari legăminte vin toate pedepsele, atât peste cei care cred în Dumnezeu, cât și peste ceilalți.

O, Dumnezeul nostru, Te rugăm, ajută-ne să ne ținem în sfințenie tot legământul pus în Fața Ta. Amin.

 

 

Traian Dorz, Cununile slăvite