Mărturia sorei Irina Pârvan (III)

Eliberarea a fost iarăşi interesantă…Eu de la Arad m-am eliberat din închisoare…Trebuia să fiu cu cel puţin o lună de zile scoasă afară, să mi se dea mâncare bună, să mi se dea alte haine pentru că ale mele erau vechi şi neîngrijite, dar totuşi cu ele m-am eliberat.

Cu trei zile înainte, a venit o comisie de la Bucureşti, a venit direct la mine şi m-a întrebat pentru ce sunt închisă.

-Sunt politic.

-Adică cum politic?…să nu mai spun că sunt politic, să spun că sunt ceristă. Şi eu m-am gândit: De unde ştie ăsta că eu lupt pentru cer?

Şi atunci am cerut explicaţie.

Dumneata eşti contra ordinilor sociale. Adică Partidul Comunist a plătit bani grei ca să combată credinţa în Dumnezeu şi tu, pe altă parte, te-ai dus şi-ai făcut propagandă pentru încrederea în Dumnezeu. Şi pentru asta te-au închis şi-ai stat închisă, dar sper că te-ai reabilitat.

N-am răspuns niciun cuvânt. Eu tot cred în Dumnezeu! – asta am spus. Eu tot cred în Dumnezeu!

N-a mai zis nimic.

Ca a treia zi, să se deschidă într-o dimineaţă uşa iarăşi brusc:  Care-I deţinuta Pârvan Irina? Niciun cuvânt n-am avut, nici să pun mâna pe nimica din atelier – că eram în atelier. M-am gândit că iarăşi mă mută la altă închisoare.

O sergentă, care era unguroaică, mai stăteam de vorbă cu ea…nu s-a putut răbda, deşi n-ar fi avut voie, poate o fi avut consecinţe după ce mi-a zis: Hai că te duci acasă la Mihăiţă al tău.

Când am auzit, zic: Nuuu…

Când m-au dus la magazie să-mi dea hainele, am întrebat:

-Ce faceţi cu mine? Mă duceţi la altă puşcărie?

-Nu, zice, îţi dăm drumu’.

…M-au dus la Penitenciarul din Arad, m-au băgat într-o celulă şi-am stat 4 ore în celula aia…alea 4 ore au fost pentru mine ca 40 de ani, că nu ştiam ce se va întâmpla cu mine.

După 4 ore m-au scos şi m-au dus la comandant. Comandantul m-a scos şi m-a pus pe un scaun şi mi-a zis aşa: Fetiţă dragă, uite, noi îţi dăm drumul, dar dacă te duci acasă, nu te mai duce niciunde, că vei fi urmărită şi iar ajungi aici. Uite, vezi uniforma asta pe mine? Crezi (eu m-am mirat când mi-o zis aşa) că şi eu cred în Dumnezeu? Dar mă rog în casa mea şi cred în casa mea în Dumnezeu, ceea ce te sfătuiesc şi pe tine, în casa ta să te rogi şi-n casa ta să fii credincioasă, să crezi în Dumnezeu, să nu te mai duci.

Că eu după puşcărie am avut 5 ani de restricţie. Ca un fel de domiciliu forţat. N-am avut voie să semnez niciun act, n-am avut voie să plec din localitate. Deci 5 ani de zile am fost ţinută aşa: n-am avut voie să am serviciu de răspundere, numai cel mai de jos servici…

…Şi i-am mulţumit frumos de sfat şi mi-a dat biletul de eliberare. Dar ei nu mi-or dat bani de tren…

Când am ieşit pe poarta puşcăriei, credeam că plutesc în aer. Tot îmi era că în spatele meu e cineva care mă urmăreşte. Poate că o fi fost, nu m-am uitat înapoi, dar mă gândeam: Acuma ce  să fac că n-am bani de tren.

Şi prima mea ieşire a fost la fratele Moise Velescu.

Când am intrat în curte, nu m-a cunoscut sora Eliţa. M-a întrebat: Ce căutaţi?

Şi eu i-am zis:

-Soră Eliţa, nu mă mai cunoaşteţi?

Eram fără dinţi, eram cu hainele alea neîngrijite, necălcate…vă daţi seama cum am arătat: slabă – os şi piele -, ochii-mi erau băgaţi în fundul capului, picioarele mele erau ca mâna. Mâna mea era numai un pic de mână…ce mai? Cred că am avut vreo 40 de kilograme. Şi zic.

-Soră Eliţa, sunt Irina!

Când o auzit că sunt Irina, a ridicat mâinile la cer şi a zis: Doamne, Dumnezeule, îţi mulţumim de izbândă, că ai eliberat şi eliberezi pe fraţii noştri de la închisoare.

Am căzut amândouă pe genunchi şi ne-am rugat şi mi-a dat 100 de lei de am putut să vin acasă.

Când am ajuns acasă, la fel, soţul nu m-a recunoscut. Credea că sunt ceva vecină, mai jos…caut ceva pui pe-acolo prin grădină. M-am apropiat de el şi am zis: Mihai, tu nu mă mai cunoşti?

Şi el s-a uitat la mine şi a zis:

-Tu eşti, Irina?

-Da, eu sunt, Irina…

N-am avut putere să ne îmbrăţişăm, aşa de emoţionaţi am fost.

Şi el şi-a luat aşa puteri, ca bărbat, şi am venit sus, la părinţii mei, şi a zis:

-Cunoaşteţi sora asta?

Se uită tata la mine. Tata făcea repetiţie cu sora mea, Mia…nu, cu sora mea Neli, care se născuse când eu am avut procesul. (Când am avut procesul şi-am mers pe jos, tatăl meu a strigat:  Ai o surioară! Şi aşa eu am ştiut că am o surioară.) Făcea repetiţie, învăţa la mandolină să cânte.

Se uită tata la mine şi zice:

-Nu, nu cunosc.

Se uită mama la mine. Tata întreabă.

-Dar din ce parte e sora?

M-a văzut aşa dezordonată şi aşa fără dinţi şi aveam goluri de păr în cap.

-Păi – zice Mihai – nu vă cunoaşteţi fiica?

Şi mama, atunci, mai să-i vină rău, să leşine, ea suferea şi cu inima; nu i-a venit să creadă că eu sunt…şi mâine-zi, când ne-am sculat, tot mă pipăia şi spunea:

-Nu-i adevărat, tu nu eşti Irina!

Ei n-au crezut că eu scap, cum am fost bolnavă de plămâni. Tot îi spunea mama lui Mihai: Irina nu mai vine acasă. Ea a fost bolnavă de plămâni, a avut cavernă, ea acolo nu mai are mâncare, acolo nu poate să supravieţuiască. Oricând se putea deschide caverna dacă n-aveai hrană, dar Dumnezeu a fost mai puternic decât oricine, de mi-a dăruit putere şi-o credinţă puternică să pot să-nving orice greutate, aşa cum spune la Apostolul Pavel: Nicio ispită nu v-a fost dată ca să n-o puteţi duce.

Şi…asta a fost întâlnirea mea cu soţul şi cu părinţii.

Iar activitatea mea în adunare am continuat-o nu imediat. Am mai stat acasă vreo şase luni de zile, până m-am refăcut. Eram foarte speriată, eram foarte slăbită; dimineaţa când deschideam uşa să ies afară, când dădeam de aerul ăla, leşinam din cauză că eram foarte slăbită. Şi-a trebuit să stau 6 luni de zile.

Ei mi-au dat ca să mă angajez imediat, dar m-am dus la Miliţie şi le-am dus certificat medical cum că sunt foarte slăbită şi cu inima şi ca putere şi nu pot să prestez niciun serviciu timp de 6 luni. Şi atunci 6 luni am stat acasă de m-am refăcut. Şi după aceea am continuat activitatea în Oastea Domnului aşa normal. Au fost adunări la noi în casă. Totdeauna când am botezat copiii ( Dumnezeu ne-a binecuvântat cu 3 copii), le-am făcut botezul la noi, în casă se ţineau adunări într-un timp, într-un timp se ţineau şi la fratele Cornel…

Interviu realizat de Ionatan Ille, Oastea Domnului, anul 2014, nr. 3-4, pag. 22