Sunt născută în Bucureşti şi am locuit de la 7 ani în Timişoara. La vârsta de 9 ani, mama…m-a luat şi ne-am dus la o adunare la comuna Agalin. Acea adunare a fost în Biserică şi acolo am depus legământul şi după legământ am avut pregătită o poezie. Între timp, la acea adunare, Securitatea a urmărit un frate: Nicu Micu, din Moldova…Şi la un moment dat ne-am trezit cu Biserica înconjurată de securişti. Îl căutau pe acest frate. Preotul, fiind preot credincios, făcând parte din Oastea Domnului, …a început să facă slujbă, că slujba era permisă; Oastea Domnului nu era permisă; şi tot preotul l-a salvat…pe fratele Nicu Micu. El a ieşit pe geamul altarului, unde era o pădure şi securiştii n-au observat…Eu eram pregătită, după legământ, să spun această poezie: O păcătoşilor iubiţi şi mama îmi spune: Tu nu mai poţi să spui acuma poezie pentru că Securitatea a înconjurat Biserica şi nu mai poţi. Eu am început să plâng şi să spun: Dar eu am pregătit această poezie pentru această mare sărbătoare…şi un frate de lângă mama a zis: Las-o să spună poezia că este un copil. M-au suit sus pe un scaun că eram mică de statură, 9 ani aveam, şi-am început să spun poezia. Doi securişti, care erau la uşa Bisericii, când au văzut că eu am început să spun poezia, au făcut un pas înăuntru, şi-au luat şepcile din cap şi au ascultat cum am spus eu poezia…
Şi după ce am terminat să spun poezia, şi-au pus şepcile în cap, ne-au scos din Biserică, ne-au încolonat câte patru şi ne-au dus în altă comună, pentru că satul respectiv nu avea secţie de Miliţie. Miliţienii au mers în căruţă. Noi mergeam înainte, miliţienii mergeau în urmă cu căruţa.
Am fost în jur de două sute de persoane…a fost plină Biserica; cred că a fost un botez…Pentru mine a fost cea mai mare sărbătoare că am putut să spun poezia şi am fost încântată când mi-a spus mama că or ascultat şi miliţienii poezia mea.
Pe fratele Traian Dorz l-am cunoscut în casa părintească…Fratele Traian Dorz a fost pentru noi stâlpul Lucrării şi-al familiei şi un mare îndrumător în toată viaţa. Ne-a învăţat cum să-L urmăm pe Iisus, cum să ne iubim unii cu alţii, să avem părtăşie cu toţi fraţii, şă învăţăm de la Domnul Iisus, cum El ne-a iubit pe noi, aşa să ne iubim şi noi unii pe alţii. Ne îndemna la unitate…
Aveam unsprezece-doisprezece ani, când fratele Traian Dorz a venit la noi cu fiul dânsului, Viorel. Viorel a stat un an de zile la noi…Am fost foarte mulţumiţi şi de fratele Viorel. A fost cuminte copil…Şi atunci când copilul fratelui Traian Dorz a stat la noi, ne-a făcut foarte multe vizite şi fr. Traian Dorz…
Încă de la nouă ani, când am spus acea poezie în biserică, de atunci am fost supravegheată de securitate şi mi s-a ţinut evidenţa tuturor activităţilor mele, în orice localitate mă duceam…toate acestea mi-au fost puse în faţă la Securitate.
Arestarea a fost foarte interesantă la mine. Am fost chemată la Securitate să dau câteva declaraţii. Asta a fost dimineaţa. A durat patru ore, pentru că ei tot susţineau să spun pe unde am fost. Le-am zis pe unde am fost, cât am ştiut, şi nu erau mulţumiţi. Nu ştiu ce voiau să scoată de la mine. În timpul anchetei s-a ivit o furtună foarte mare. A început să tune, să fulgere…s-au îngrozit şi ei de furtuna care s-a stârnit. Şi eu la un moment dat am zis: Dar de ce vă este frică?…Că doară nu există Dumnezeu?
-Da? nu există Dumnezeu? Tu ai Dumnezeu?
-Da!
-No, lasă că o să te trimitem pe tine la multe închisori să vedem dacă Dumnezeul tău te scapă?
Şi zic: Da! Cred că mă va scăpa.
Şi mi-au dat drumul.
…Am venit acasă. Am fost puţin tremurândă cînd am venit acasă. Mama mea era gravidă cu a treia fetiţă şi, când m-a văzut aşa, zice: Du-te şi te culcă. Eu trebuia să merg să-mi cumpăr o pâine. Soţul era la serviciu. Şi zice: Du-te şi te culcă puţin că iau eu pâine. Mamă, dar eşti greoaie….(trebuia să nască; a şi născut până ce am avut procesul).
Şi între timp, cât ea s-a dus după pâine, au venit doi cetăţeni, au intrat în curte. Eu am crezut că sunt fraţi…Mai să spun Slăvit să fie Domnul! De unde sunteţi?
Când se apropie, unul îmi spune.
-Unde stă tovarăşa Pârvan Irina?
-Eu sunt.
Când am auzit de tovarăşa Pârvan, mi-am dat seama…
Zice:
-Dumneavoastră aţi fost azi-dimneaţă şi aţi dat nişte declaraţii.
-Da.
-Şi aţi uitat să le semnaţi.
….Nu mi-am dat seama de ce nu au adus ei actele să le semnez aici…dacă îmi dădeam seama (că mă arestează), îmi luam ceva haine de schimb. Dar aşa cum am fost îmbrăcată în luna iunie, într-o fustiţă subţire, într-o bluziţă subţire şi un batic subţire…
Aveam 19 ani în ’59.
Când mă urc în maşină…şi când ajung la colţul străzii, am văzut-o pe mama cum venea cu pâinea subsuoară. Eu m-am uitat după ea, şi ei n-au ştiut după ce mă uit eu. Zice: Uită-te bine ca să ştii să te mai întorci. Şi nu mi-am dat seama că ar fi vorba de o arestare.
Când am ajuns pe strada Loga,…am intrat într-o clădire, mi-au pus ochelarii negri pe ochi, mi-au pus cătuşele pe mână şi mi-au zis: Eşti arestată.
M-au coborât şi m-au pus într-un colţ şi acolo 20 de minute am stat şi m-am rugat Domnului: Doamne, dăruieşte-mi putere ca să pot să trec şi peste această încercare, care a venit peste mine… Eram tânără, iar după 20 de minute, iarăşi m-am uitat ca şi Petru, la valuri, şi am zis: Căsătoria mea de acum e distrusă, o lună de zile am stat cu soţul…Mama mea precis că va muri la naştere şi eu sunt aicea…şi am început să plâng, un plâns mai reţinut. La alt colţ era fratele Petrică Terlai. M-a recunoscut după plânsul meu, că noi ne-am cunoscut foarte bine pentru că am umblat mult la adunări împreună. După 30 de minute, m-a băgat în celulă.
…Am avut condamnarea 5 ani, dar 3 ani şi 4 luni am efectuat practic…
De la Penitenciarul Timişoara, unde era Penitenciar de drept comun, ne-a dus la Tribunalul Militar, unde ne-a judecat. După o lună de zile, m-a dus la Arad. De la Arad am fost transportată cu duba-tren la Fortul Militar Jilava. Acolo am stat 6 luni. A fost o închisoare foarte grea…Fortul Militar Jilava era închisoarea făcută numai pentru criminali şi legionari. De ce m-au dus şi acolo?
…A fost groaznic. Eu n-am avut îmbrăcăminte groasă, n-am avut ciorapi în picioare, eu am purtat toate trei iernile în costumaţia: numai în zeghe, fustă, bluză, bocanci numărul 40 şi obiele de la soldaţi. Nu ştiam ce să fac: să le pun la pulpe sau să le pun la picioare. De multe ori le întorceam, le puneam la pulpe, cînd mi se încălzeau pulpele, le puneam la picioare.
De la Jilava trebuia să fiu transportată la Miercurea Ciuc…Din momentul arestării, noi n-am mai ştiut zilele, n-am mai ştiut în ce zile suntem, când era ziuă şi noapte am ştiut, că prin gratii numai ceru-l vedeam, dar nu ştiam în ce zi suntem, când e Paştele, când e Crăciunul. N-am mai văzut oameni, n-am mai văzut frunze, n-am mai văzut flori, n-am mai vazut absolut nimic, decât pereţii închisorilor şi gardieni.
Interviu realizat de Ionatan Ille, Oastea Domnului, anul 2014, nr. 3-4, pag. 22
