În ianuarie ’61 am fost transportată din nou la Arad, unde era considerată ca reeducare…Atât numai că am lucrat şi am avut dreptul la un pachet de 5 kilograme. Atunci a fost prima înştiinţare din partea mea pentru soţul meu şi pentru familie că sunt în viaţă. Deci până în ’61 ei n-au ştiut nimica de mine. Din ’59, data arestării, până în ’61, când am ajuns la Arad.
La Arad, m-am împrietenit cu o deţinută care avea 10 ani de puşcărie făcuţi… Aici, la Arad…am lucrat la împletituri de coşuri şi sticluţe şi pentru a lucra aceste nuiele, trebuia să le muiem într-o covată. Eu m-am îmbolnăvit la mâini, ori am avut o avitaminoză…mi-au căzut toţi dinţii din gură, mi-au rămas numai rădăcini, şi părul. Şi slabă; n-am mai putut să mănânc arpacaşul, n-am putut să mănânc mămăliga…Câte o supă de varză lungă. Aia o mai mâncam. Câte o supă de cartofi deshidrataţi. Am trăit cu supa de varză, cu supa de cartofi. Era câteodată şi mălai, era numai opărit, câteodată era mai bun, dar mâncam numai jumate din el; şi o sută de grame de pâine şi-o bucăţică de marmeladă, dar când o întindeai aproape că n-ajungea pe toată felia.
…La Miercurea Ciuc, în anul 60’…erau ofiţeri femei, care aveau suflet;…eram tânără şi ca să mai ies afară din celulă mă scoteau la spălarea coridoarelor, mai spălam vasele, mai spălam wc-urile…şi mă întrebau: Ce politică ai făcut dumneata la 19 ani? Şi eu am zis: Eu n-am făcut nicio politică, m-am dus la Biserică; eu fac parte din Oastea Domnului. Oastea Domnului a fost interzisă, n-aveam voie să facem în Biserică, făceam prin case…Şi se mirau: Păi de la 19 ani? Erau unele foarte sufletiste şi m-a întrebat un ofiţer, o gardiană, că aşa îi zicea: Tu ştii că săptămâna viitoare e Crăciunul?…Nu ştim şi ea ne-a spus: Uite, vineri seara e Ajunul de Crăciun. Asta a fost lunea şi ne-a zis că vineri e Ajunul. Şi noi, toate deţinutele din cameră, am adunat pâinea de dimineaţă care ne-o dădea (30 de felii) şi am făcut 2 torturi: un rând de pâine, un rând marmeladă şi am stropit…cu cafea ca să se moaie puţin pâinea…Trei gardiene au deschis camerele deţinutelor şi am putut să mergem cu colinda. A fost minunat! Şi ele când ne-or văzut că am facut 2 torturi au gustat şi ele din tort şi au fost atât de impresionate că au început să plângă şi să zică: Uite, deţinutele de ce sunt în stare!…Dar în săptămâna următoare le-a schimbat de acolo pe acele gardiene, că nu era voie sa facă aşa ceva. Dar am petrecut un Crăciun cu colinda…A fost minunat! Şi au fost şi ele impresionate. Eu cred că ele s-au întors la Domnul…
Tot aicea, la Miercurea Ciuc era foarte greu cu percheziţiile. …Veneau brusc peste noi. În momentul în care deschideau uşa tu trebuia să ieşi afară să te dezbraci în pielea goală şi să stai cu faţa la perete şi ei controlau toată camera. Şi nu vă spun cum era camera…nu mai cunoşteam care obiecte sunt ale mele, puţinele obiecte care le aveam… Saltelele le întorcea, era ca după un cutremur…Erau momente foarte grele.
De aici, de la Miercurea Ciuc am fost transportată din nou la Arad, unde era considerată ca şcoală de reeducare…Ne scoteau afară…deci am putut să vedem şi noi iarba verde. Am învăţat meseria asta de împletit coşuri şi sticluţe. Aveam o normă…cam 10 coşuri la zi sau dacă lucram la sticluţe, trebuia să împletim 20 de sticluţe la zi.
Reporter: Ce le scriaţi pe cartea poştală?
Pe cartea poştală 5 rânduri: Sunt bine, sănătoasă. Trimiteţi-mi un pachet de 5 kilograme care să conţină prăjitură…batistă…şi o cămaşă de noapte. Ce puteam în 5 kilograme că era puţin 5 kilograme; şi fructe cred că am avut voie.
O lună trimiteam şi o lună o lăsam pe colega care mă ajuta…Eu eram bolnavă cu mâinile…când mă duceam să înmoi acele nuiele din crăpăturile de la mâini îmi ieşea sânge. Deci nu am mai putut să lucrez…Ea muia nuielele şi eu împleteam la sticluţe…Ea făcea coşurile, iar eu făceam la sticluţe. Ea mă ajuta pe mine, eu o ajutam pe ea. Asta nu ştiau cei de afară. Poate dacă ştiau, nu ne permiteau. Aşa am putut să ne facem în fiecare lună norma, ajutată de ea; şi într-o lună primeam eu şi într-o lună – ea, că ea nu mai avea pe nimeni şi îi dădeam să primească tot de la părinţii mei pachet. Tot a doua lună primea ea, iar restul – eu.
…De la vârsta de 15 ani, când se naşte dorinţa aia de căsătorie…mă rugam şi ziceam: Doamne, nu-mi trebuie niciun bărbat frumos, nu-mi trebuie niciun bărbat bogat, numai să fie credincios. Asta a fost rugăciunea mea: să fie un băiat credincios, cu care să duc o viaţă de credinţă, să avem copii credincioşi şi o căsnicie credincioasă…Şi Dumnezeu mi-a împlinit dorinţa.
…Soţul meu… e de la Vălenii de Munte, de lângă Ploieşti…Fiind din părinţi ostaşi, în casă la el a fost fratele Traian Dorz care făcea adunări la ei în casă, deci părinţii lui Mihai au fost din Oastea Domnului şi l-au crescut în frica de Domnul. Şi el a rămas aşa şi în ziua de azi – în frica de Domnul.
…Şi tata când a văzut că situaţia este foarte serioasă, a adunat pe toţi fraţii din Timişoara şi a făcut o stare de vorbă, la care l-a chemat pe Mihai; pe mine nu m-a chemat, numai pe Mihai. Şi tata a spus: Ce pretenţii ai de la noi?, deci de la mama şi tata ca părinţi că eu nu sunt pregatită pentru căsătorie, că n-am niciun fel de zestre, n-am nici haine, n-am nimic. La care viitorul meu soţ a spus: N-am nicio pretenţie, să fie credincioasă şi să putem avea o familie credincioasă.
Şi când el a zis lucrul ăsta fraţii n-or mai avut ce sa zică nimic.
Pe data de 10 ianuarie 1959 am avut logodna şi pe data de 5 mai am avut nunta. Fraţii ne-au cam urgentat să facem nunta că ştiam că suntem urmăriţi şi nu ştiam în ce moment pot veni arestările. Noi am vrut să stăm mai mult logodiţi ca să ne mai facem câte ceva, că n-am avut nimic, dar fraţii ne-au urgentat, iar în 5 mai am avut nunta…cununia la Biserică, …după care am venit acasă şi a urmat o adunare – au fost toţi fraţii dimprejurul Timişorii. …am făcut adunare a Oastei Domnului în curte, sub un cireş înflorit, foarte frumoasă zi…Ca după o lună de zile să fiu arestată…
Interviu realizat de Ionatan Ille, Oastea Domnului, anul 2014, nr. 3-4, pag. 22
