Marta ca stăpână a casei cum era avea o zi foarte grea şi încărcată, ori de câte ori venea Domnul la casa ei.
Cât de mult ar fi dorit şi ea să poată sta, ca Maria, să asculte cuvintele pline de dulceaţă şi de lumină, care ieşeau din gura Domnului, – dar datoria de a îngriji de hrana oaspeţilor ei iubiţi,
de spălarea picioarelor sau a schimburilor lor, era pentru Marta o grijă scumpă, prin împlinirea căreia se arăta marea ei dragoste faţă de Nepreţuitul lor Oaspe.
Ce minunată este dragostea ostenitoare pentru Domnul şi pentru fraţi.
Trebuie să ne gândim cât de grea era o astfel de zi pentru Marta, care dorea să fie de folos Domnului.
Domnul venea cu încă doisprezece după El. Cel puţin cu doisprezece, – uneori desigur cu şi mai mulţi! …
Şi toţi veneau de pe drumuri, lunci, flămânzi, obosiţi, prăfuiţi…
Binecuvântată fie sora, care se gândeşte la toate acestea şi le împlineşte.
Pentru cel puţin treisprezece bărbaţi deci trebuia pregătită mâncare…
Trebuia cărată apă de spălat picioarele şi mâinile şi feţele lor.
Trebuiau spălate rufele lor.
Trebuiau făcute aşternuturi să odihnească…
Fericit este sufletul care nu uită primirea oaspeţilor cu bucurie.
Toate datoriile ospeţiei Marta le ştia dinainte şi toate acestea le făcea pentru Domnul cu dragă inimă şi cu bucurie, mai totdeauna singură, fiindcă sora ei care ar fi putut-o ajuta,
– pierdută în bucuria venirii Domnului, şi răpită de fericirea ascultării la El, –
nici nu-şi mai aducea aminte că este pe pământ.
Şi că mai sunt şi alte lucruri de făcut, decât să asculte minunatele cuvinte ale lui Dumnezeu.
Atunci Maria nu vedea şi nu mai auzea nimic, decât pe Domnul şi Mântuitorul ei.
Uita de orice altceva,
nici umblarea neliniştită, nici osteneala sorei ei Marta, care îşi pierduse răbdarea, de când tot alerga singură după toate,
Maria nu le mai vedea…
Ce scumpe sunt, dar ce rare, sufletele care uită totul pentru Isus.
Odată, când Marta obosită şi îngrijorată, n-a mai putut să-şi mai stăpânească inima întristată, că nu termină mai repede ca să poată sta şi ea ca să-L asculte pe Domnul, – i-a zis Domnului:
– …zi-i sorei mele să-mi ajute!… (Luca 10, 4).
Iar atunci Domnul Iisus a mustrat blând, la Marta, numai ceea ce ea se ostenea şi se frământa să facă mai mult decât era nevoie.
Domnul mustră doar ceea ce era un strop de ispită a firii pământeşti şi care o făcea pe Marta, (cum face uneori şi cu multe surori ale noastre)
ca din o oarecare dorinţă de laudă, –
să gătească mai mult şi mai bine, decât era nevoie,
să pregătească mai frumos şi mai mult chiar decât erau modestele pretenţii ale Domnului. Şi necesarul lor.
Şi poate şi mai mult decât erau posibilităţile casei Martei, de unde Domnul n-aştepta trupeşte, decât aşa de puţin!
Dar mustrarea Domnului pentru Marta a fost atât de prietenească şi de iubitoare, atât de delicată şi de dreaptă,
iar Marta a simţit-o atât de dreaptă şi caldă – blândeţea şi bunătatea inimii Domnului, încât gândul Domnului s-a împlinit deplin – şi ea a înţeles noul şi marele adevăr că:
Atunci când sunt clipe unice şi fericite,
când ai în casa ta oaspeţi atât de aleşi şi de rari,
– mai însemnat lucru decât orice este să te foloseşti mai mult sufleteşte, de acest prilej rar!
Să găteşti în grabă ce poţi, dar să foloseşti cât mai mult timp apoi, pentru partea sufletească, dând ascultare cuvintelor lui Dumnezeu.
De aceea Iisus o iubea pe Marta…
Traian Dorz, Avuția sfântului moștenitor
