Înainte de a pleca din mijlocul alor Săi, Mântuitorul a căutat să-i mângâie dându-le făgăduința Duhului Sfânt, prin care El va fi cu ai Săi în veac. Astfel, El pleacă și totuși rămâne. El va lipsi și totuși va fi mereu prezent. Ei nu-L vor vedea și totuși va fi cunoscut și bine cunoscut.
Da, El rămâne cu ai Săi, prin Duhul Sfânt. Duhul ne descoperă fața lui Isus Hristos. Predica Lui este una singură: cunoașteți-L pe El, primiți-L pe El, credeți în El, urmați-L pe El!
Hristos trebuie să ia chip în noi. Și Duhul Sfânt tocmai acest lucru vrea să îl aducă la îndeplinire și desăvârșire în noi, fiindcă aceasta e nădejdea slavei…”Hristos în voi, nădejdea slavei” (Coloseni 1:27). Noi suntem schimbați în același chip al Lui din slavă în slavă, prin Duhul Domnului (2 Corinteni 3:18).
Ucenicii aveau dreptul să se mângâie. Dar și noi trebuie să ne mângâiem prin făgăduința aceasta, care este și pentru noi și pentru copiii noștri.
Mângâietorul, pe care Domnul Isus L-a făgăduit și trimis, avea să rămână cu ai Săi în veac. El va rămâne la voi și în voi (Ioan 14:17).
Ce încurajare pentru credincioșii din toate timpurile! De la venirea Sa și până acum, Duhul Sfânt este aici pe pământ. Astăzi noi am ajuns la sfârșitul timpului lipsei Domnului (El curând va veni iar). Dar cu toată neorânduiala ce domnește în creștinătate, Duhul Sfânt, Mângâietorul, își împlinește cu credincioșie slujba Sa în folosul tuturor acelora care se sprijinesc pe El. El rămâne cu credincioșii; aceia Îl cunosc. Lumea nu-L cunoaște și nici nu crede că este Duh Sfânt. El locuiește în credincios, ca pecete prin care Dumnezeu îl recunoaște drept copil al Său, ca ungere care îl face în stare să cunoască lucrurile lui Dumnezeu. El este arvuna moștenirii, El este puterea, mângâierea și bucuria credinciosului în orice vreme, în orice împrejurări, totdeauna. Duhul Sfânt descoperă slava Domnului- ”El mă va proslăvi” (Ioan 15:15) și va conduce pe credincios pe drumul către slavă.
Prin pustiul acestei lumi, El este Eliezerul ceresc care întovărășește Mireasa prin pustie, vorbindu-i de slăvile Mirelui ei în tot timpul călătoriei, până în clipa când Îl va întâlni în slavă.
Ioan Marini, „Familia Creștină”, anul 1941, nr. 1, pag. 5
