Gândul cel scump al lui Dumnezeu cu care l-a ales pe poporul Său încă din părintele lui, Avraam, era ca, prin acest popor, să-Și facă vestit şi cunoscut între toate celelalte popoare Numele Său şi Cunoaşterea Sa (Facere 17, 5; Romani 4, 17).
Dar ce trist au zădărnicit mai-marii lor planul lui Dumnezeu! Vai de mai-marii unui popor care zădărnicesc planurile mântuitoare pe care Dumnezeu le are cu poporul acela!
Învăţătura cea desăvârşită are nevoie de o dovadă trăită, pentru ca cei care aud această învăţătură să o primească cu bucurie, văzând cu ochii lor ce viaţă fericită dă ea celor ce o îmbrăţişează… Fără această dovadă, cea mai frumoasă învăţătură rămâne zadarnică.
Încercarea cea dintâi a Vechiului Testament cu vechiul popor evreu a reuşit prea puţin. Din cauza nesupunerii lor faţă de poruncile şi legile pe care trebuia să le trăiască întocmai şi cu toţii, ei, cu toţii, au zădărnicit frumoasele gânduri pentru ei şi planurile lui Dumnezeu pentru alţii (Romani 11).
La plinirea vremii rânduite mai dinainte, a venit Noul Adam – Fiul şi Dumnezeul ascultării depline, Iisus Hristos – din Coasta Căruia, o dată cu Sângele şi Apa, s-a născut neamul cel sfânt, poporul cel nou, moştenirea cea veşnică, – adică Biserica cea vie a lui Hristos.
Biserica Lui cea Una, curată şi binecuvântată, cea Vie şi lucrătoare, împrăştiată peste tot pământul, prigonită de toţi şi străină pretutindeni, dar care – prin învăţătura Lui pe care o păstrează neschimbată şi prin trăirea voii Sale de către cei care Îi sunt din inimă părtaşi cu fapta şi cu adevărul, – împlineşte cu scumpătate în lume acum, strălucit sau umbrit, voia lui Dumnezeu.
În multe din împrejurările sale, poporul evreu a avut parte de multă apăsare şi adeseori au fost împrăştiaţi, trăind ca străini viaţa cea amară a despărţirilor… Tot aşa, în viaţa sa de pe pământ, Biserica lui Hristos are mereu parte şi ea de apăsare şi de împrăştieri.
Şi după cum a venit o vreme că vechiul popor împrăştiat a fost strâns şi din toate robiile a fost scăpat, tot aşa va veni foarte curând vremea când, cu atât mai mult pe Noul Său popor, Dumnezeul lui îl va scăpa şi îl va strânge în Patria Sa veşnică, la o veşnică slobozenie şi unitate (Galateni 4, 26; Apocalipsa 21), fiindcă aşa a promis. Şi El Îşi va împlini promisiunea!
Toţi cei care, prin Harul lui Dumnezeu dat Bisericii lui Hristos, sunt credincioşi trăitori ai voii Sale, care se bucură de dreptul de-a se face copii ai lui Dumnezeu (Ioan 1, 12) printr-o naştere ca din nou (adică Taina Pocăinţei), printr-o cotitură puternic îndreptătoare, printr-o statornică şi evlavioasă ascultare de Cuvântul Voii Sale şi identificarea cu Iisus, primesc numele şi starea de răscumpăraţi ai Lui (Efeseni 1, 4-7; Coloseni 1, 13-14; Apocalipsa 5, 10).
În inimile tuturor aleşilor lui Hristos, dragostea lui Dumnezeu a fost turnată prin Duhul Sfânt şi locuieşte acolo în chip statornic. Iar în gurile lor, ea aduce neîncetat laude Numelui Său Sfânt, – pentru că bunătăţile şi îndurările Lui sunt peste ei neîncetat. Aşa zic cei răscumpăraţi cu adevărat. Harul Său veşnic să fie cu ei, cu toţi! Amin.
Traian Dorz, Cununile slăvite