Sufletul care Îl iubeşte pe Dumnezeu va umbla ca să placă lui Dumnezeu.
Un astfel de suflet se va îmbrăca totdeauna pentru Ochii Stăpânului şi Mirelui său Iisus – iar nu pentru ochii cei desfrânaţi ai lumii şi ai păcatului.
Numai atunci îmbrăcămintea sa va fi evlavioasă şi chipul său va fi curat.
Pentru sufletul iubitor de Hristos nu-i nevoie mereu de observatori care să-l tot oprească şi să-l tot mustre.
Pe un astfel de suflet are cine să-l îndrume oricând şi în orice lucru,
– este Duhul Sfânt al Dumnezeului la care ştie el să se roage,
şi El îl va face totdeauna atent şi treaz în tot ce face fără a-i lăsa niciodată vreo îndoială a inimii asupra voii lui Dumnezeu pe care trebuie s-o urmeze.
Tot ce ne cere Dumnezeu să facem pentru El, doreşte să facem cu bucurie şi din toată inima (Colos. 3, 23).
Şi tot ce facem pentru semenii noştri, să fie tot aşa.
Căci de aceea ce nu-I putem da Lui şi alor Lui cu bucurie, El Se lipseşte cu întristare, – şi ne lasă plecând – însetat şi trist.
Atunci fie vasul nostru cât de plin – în zadar este tot ce avem.
Dacă întrebi pe cel venit la tine: vrei să mănânci? – Nu numai că el nu-ţi va spune: vreau! – dar văzând că nu-i dai cu bucurie va refuza, chiar dacă te vei preface că vrei să-i pui pe masă,
– fiindcă dincolo de vorbe, se vede inima omului.
Cine întreabă, nu dă bucuros.
Cine dă bucuros acela nu întreabă!
Dacă pofteşti pe cineva în casă la tine, şi voind să intre te va vedea pe tine uitându-te cu groază la încălţămintea lui – mai degrabă se va întoarce să plece la alţii, decât să-ţi aducă vreun fir de praf pe covoarele tale.
Astfel tu te vei lipsi de multe ori de un mare har din pricină că vei arăta mai multă iubire pentru covoarele tale decât pentru Domnul.
Şi odată vei fi mâncat de aceleaşi molii care le vor mânca pe ele.
Ce minunat este acel suflet credincios, care ca şi Domnul său Iisus, s-a putut dezbrăca de toate hainele sale!
Care Îi slujeşte Domnului său şi fraţilor săi şi tuturor semenilor săi
cu o inimă plină de bunătate, de dragoste şi de lepădare de sine
nu numai cu vorbele sale, dar şi cu cămara sa. Şi chiar cu covoarele sale.
Unde calcă fraţii e sfânt, ca şi unde calcă Domnul Iisus.
Ce multe astfel de suflete curate am cunoscut printre minunaţii mei fraţi şi surori! Dumnezeu să fie binecuvântat pentru ei, cum a fost binecuvântat prin ei.
Cred că din pricina lor, Dumnezeu a iertat multe Sodome. Şi mai rabdă încă multe Gomore (Fac. 18, 24-32).
Căci noi nu vom putea fi în stare niciodată să spălăm picioarele nimănui, dacă n-am învăţat mai întâi să ne dezbrăcăm de toate ale noastre,
adică de toate dorinţele şi planurile, de toate ambiţiile şi chiar trebuinţele noastre,
pentru Domnul nostru şi pentru semenii noştri.
Dacă nu te-ai învăţat să te rupi de orice lucru al tău pe pămînt şi să poţi renunţa la orice drept al tău
să ajungi până a-ţi putea urî chiar viaţa ta – pentru Hristos, pentru Numele Domnului tău şi pentru mântuirea altora,
– atunci încă nu poţi face cu adevărat nici un bine pentru nimeni.
Dacă slava lui Dumnezeu,
sau cauza Lucrării Sale,
sau mântuirea cuiva – ţi-ar cere şi acest preţ (Luca 14, 26)
tu trebuie, să fii în stare să dai totul cu bucurie,
iar până când n-ai ajuns în această stare, nu vorbi de spălarea picioarelor.
Mântuitorul a îngenuncheat înaintea fiecăruia dintre ucenicii Săi, le spăla picioarele.
Dar când le-a şters a trebuit ca să Se aplece şi mai mult, chiar până la pămînt, în faţa fiecăruia. Ştergarul Său era încins, ştergîndu-le picioarele lor.
Iată când vrei să speli pe cineva,
adică atunci când vrei să-l mustri
sau când vrei să te ocupi de murdăria pe care o are, pe el – sau în el,
atunci, ca să-l poţi spăla cu adevărat trebuie să ştii să te apleci… să te cobori, până la picioarele lui, adică şi mai jos decât el.
Trebuie să fii în stare să te apleci lângă el şi până la starea din care să-i poţi cuprinde picioarele la inima ta, ca într-o îmbrăţişare plină de dragoste, pentru curăţirea lui.
Când vrei să ştergi întinăciunea cuiva
şi când vrei să acoperi păcatul
şi să-i îndepărtezi nelegiuirea făcută de el,
– adică când vrei să-l ierţi şi să-l îmbrăţişezi pe acesta ca neprihănit
(Isaia 40, 2; Colos. 1, 22),
– o, atunci să ştii că trebuie să te apleci şi mai mult,
trebuie să te smereşti şi mai mult…
Lucrul acela numai aşa se poate face.
Traian Dorz, Eterna iubire
