Dumnezeu Însuși a binecuvântat gândul unei Case a Lui. Pentru că locul în care trebuie să se înfățișeze oamenii înaintea Sa și felul în care trebuie să facă acest lucru se cere să fie unic și sfânt, iar Cuvântul Său se poate adresa oamenilor, în chip vrednic, numai în acest loc; de aceea să cinstim și să căutăm întotdeauna cu vrednicie Casa Domnului.
Desigur că tot pământul este al lui Dumnezeu, fiindcă El l-a întemeiat (Psalmul 24, 1-2) și fiindcă Prezența Ziditorului tuturor celor văzute și nevăzute umple totul și pretutindeni și nici o casă nu-L poate încăpea (II Cronici 6, 18). Totuși El Și-a ales o Casă care să fie numai a Lui. Și numai aceea este numai a Lui.
În toate celelalte locuri și case, oricât de curate ar fi, tot se mai fac multe și altfel de lucruri, cel puțin uneori, care sunt nepotrivite cu Sfințenia Prezenței lui Dumnezeu. În aceste case, omul nu totdeauna se poate înfățișa cu vrednicie către Dumnezeu și nici Dumnezeu către om. Numai în Casa lui Dumnezeu astfel de piedici nu pot fi. În sfântul lăcaș al acestei Case nu se mai face și nu trebuie să se mai facă nimic altceva decât cinstire și închinare lui Dumnezeu. “Casa Mea va fi o casă de rugăciune pentru toate neamurile” – a spus Domnul (Isaia 56, 7; Luca 19, 46); iar aceasta înseamnă nu numai că în toate neamurile trebuie să existe câte o astfel de Casă și nu numai că în Casa Domnului nu trebuie să se facă altceva decât rugăciuni și închinări lui Dumnezeu (Matei 5, 23-24), ci înseamnă mai ales că nu există altă casă și alte case mai potrivite ca ea în care să se poată face aceste slujbe. Ce sfântă este biserica lui Dumnezeu (I Corinteni 11, 22)!
Dragostea noastră pentru Biserica cea vie, care este comunitatea tuturor celor ce cred în Domnul nostru Iisus Hristos și păzesc învățătura Lui, trebuie să se arate și prin râvna pentru lăcașul de închinare al acestei Biserici, pentru Casa de rugăciune și de petrecere a noastră cu Domnul, fiindcă acolo este locul cel mai adevărat unde simțim prezența lui Dumnezeu. Grija și respectul nostru față de sfântul lăcaș al bisericii trebuie să se dovedească nu numai prin cercetarea lui cu evlavie și cât mai des, ci și prin participarea noastră cu fapta, cât mai mult, la toate trebuințele sale, în așa fel ca biserica să poată fi păstrată într-o stare cât mai vrednică de Numele Domnului Cel Sfânt chemat peste ea. Cine Îl iubește cu adevărat pe Dumnezeu nu poate nesocoti nici “buna-cuviință și podoaba Casei Sale”.
Ajută-ne, Doamne, să avem totdeauna iubirea aceasta în inimile noastre! Amin.
Traian Dorz, Porțile veșniciei
