Cu toate că sufletul credincios nu poate să nu se roage pentru pocăința și mântuirea celor ce-l prigonesc și-l nedreptățesc, din milă pentru sufletele lor nenorocite, robite și folosite de diavolul în scopurile lui cele rele, el totuși, în apăsarea lui, strigă către Dumnezeu după dreptate.
Cel credincios, cu toate că este bine încredințat că suferința lui nevinovată și nemeritată din partea oamenilor este spre binele său și spre slava lui Dumnezeu, totuși sufletul său nu poate să nu strige către Domnul să-Și aducă aminte de dreptatea sa.
Cu toate că bunul credincios nu dorește nimănui răul și nu se bucură de necazul și de nenorocirea nici unui om, oricât l-ar dușmăni și i-ar fi făcut răul, totuși, în îndelunga lui apăsare nedreaptă, în neîncetata lui urmărire și pândire de către prigonitorul său, cere dreptate de la Dumnezeu, Care cunoaște nevinovăția lui și i-a promis că i-o va apăra. În multa silnicie la care este supus cel credincios, în opreliștea răufăcătoare și răuvoitoare pusă Lucrării Domnului de nelegiuirile nedrepte și părtinitoare, chiar și cel mai răbdător și mai credincios suflet nu poate să nu strige o dată spre Domnul Dumnezeu după dreptate. Nu poate să nu se roage îndurerat: “Fă-mi dreptate, Doamne Dumnezeule!” silnicia și apăsarea prea îndelungată fac tot mai puternic strigătul sufletului spre Dumnezeu.
Strigătul zdrobit al celui ce, cu toate că umblă în neprihănire și, cercetându-se singur sau cercetându-l oricine, nu-l află vinovat, totuși se găsesc unii oameni și unele legi care îl nedreptățesc, acel strigăt nu poate să nu se ridice către Dumnezeu după dreptate. Vai de tiranul care provoacă astfel de strigăte!
“Fă-mi dreptate, Doamne!”, trebuie să strige omul credincios, pentru că, deși n-a greșit (cum spune sf. apostol Pavel) nici împotriva Legii, nici împotriva Templului, nici împotriva Cezarului (Fapte 25, 8), totuși toate aceste stăpâniri îi fac dreptate. “Fă-mi dreptate, Doamne!” este recursul pe care îl înaintează nevinovatul nedreptățit Singurului și Supremului Judecător Drept, după ce toate judecățile omenești și pământești au dat și au menținut împotriva lui mereu sentințe nedrepte și măsuri silnice și urmări samavolnice ani îndelungați.
“Fă-mi dreptate, Dumnezeule!” este geamătul dureros al credinței înlănțuite, al lacrimii nevinovate, prelinse sub zăbrelele neîndurate, al sudorilor curse nerăsplătit, al sângelui vărsat fără vină și al muncii silnice, chinuite nelegiuit. “Fă-mi dreptate, Doamne!” este strigătul cel mai cu grabă ascultat în ceruri (Psalmul 43, 1); și vai de acela împotriva căruia se înalță acest strigăt către Dumnezeu!
Vai de aceia din cauza cărora se ridică înspre Dumnezeu dureroasele gemete, sfâșietoarele rugăciuni, chinuitele strigăte, nevinovatul sânge și amarele lacrimi! Vai de cel ce-l asuprește pe cel nevinovat, care-l osândește pe cel fără apărare, care-l nedreptățește pe cel drept, care-l chinuiește pe cel slab, care-l jefuiește pe cel neștiutor, care răpește dreptul sau plata celui cinstit, care ia bunul sau libertatea, sau viața altuia! Când va cădea acesta în mâinile Viului Dumnezeu, nimeni nu va mai fi să-l poată scăpa (Ezechiel 8, 18).
Ai minte și nu face fapte nebune și nedrepte împotriva nimănui. Nu face legi nedrepte și nu executa nedrept o lege împotriva nimănui, dar mai ales împotriva celor ce-L iubesc pe Dumnezeu, fiindcă răzbunarea pentru acestea este cea mai necruțătoare.
Credincioșii lui Dumnezeu nu vor râvni niciodată nici averea ta, nici funcția ta, nici bunurile tale, sau ale altora. Nu le face nici tu acestora vreo nedreptate, ca să nu strige careva împotriva ta către Dumnezeu, căci va fi vai de tine când Dumnezeu îi va asculta. Ascultă bine la această înștiințare grea. Oricine ai fi tu.
Traian Dorz, Porțile veșniciei
