Când Domnul Iisus, prin Sângele cel scump al Crucii Sale şi prin împărtăşirea cu El, ne iartă păcatele, ne îndepărtează fărădelegile şi ne sfinţeşte fiinţa noastră, frumos este să-L lăudăm pe El cu cele mai înalte simţiri ale fiinţei noastre recunoscătoare.
Când Domnul Iisus ne primeşte iarăşi în dulcea Lui iubire şi când ne dăruieşte bucuria sănătăţii, ori bucuria întoarcerii între cei iubiţi ai noştri, ori bucuria împlinirii dorinţelor sau a rugăciunilor noastre fierbinţi, – cât de frumos trebuie să-L lăudăm noi pe El! Să o facem cu toată strălucirea lacrimilor noastre iubitoare.
Când privim în urma vieţii noastre şi ne aducem aminte de toate prin câte ne-a trecut Domnul din copilăria noastră şi până astăzi, amintindu-ne de toate din câte ne-a izbăvit El prin puterea Sa, şi de toate câte ne-a dăruit El, prin bunăvoinţa Sa, şi de toate câte le-a îndepărtat El de la noi, şi de toate binefacerile Lui făcute pentru ai noştri, ori pentru cei apropiaţi şi dragi, ori pentru întreagă omenirea aceasta, – o, ce frumos ar fi să lăudăm plini de evlavie, de smerenie şi de mulţumire Numele Domnului Cel Sfânt, neuitând nici una din binefacerile Lui (Psalmul 103, 2)!
Când privim cerul înstelat ori însorit, cu toate înălţimile sale nemărginite, pline de minuni şi de taine deasupra noastră, când privim măreţia cutremurător de frumoasă a unui răsărit de soare sau a unui mereu nou apus, sau dezlănţuirea înspăimântătoare a furtunii în munţii împăduriţi sau în munţii înspumaţi de valuri din largul mărilor, – cât de smeriţi şi de uimiţi ar trebui să-L lăudăm noi pe Dumnezeu! Fericiţi suntem cu adevărat numai când facem asta!
Roadele Duhului Sfânt, care însoţesc şi care mereu trebuie să însoţească neapărat pe orice om şi orice viaţă născută din nou prin Cuvântul Sfânt şi prin Duhul Sfânt, sunt frumoasele dovezi ale unei vieţi trăite în ascultarea de voia cea sfântă a lui Dumnezeu. Orice credincios trebuie să aducă aceste roade. Roadele cele noi ale unei astfel de vieţi sunt totdeauna frumoase, dulci şi binecuvântate. Şi înaintea lui Dumnezeu, şi înaintea oamenilor.
Dacă într-adevăr sufletul nostru este un pom sănătos, sădit în via Domnului, în Casa Domnului, în Duh (adică în dreapta credinţă) şi în Adevăr (adică în dreapta învăţătură), el nu poate rămâne niciodată neroditor. Oricine este zidit pe Temelia cea Sfântă (Efeseni 2, 20-22; I Petru 2, 5) nu se poate să nu aibă aceste roade ale Duhului Sfânt. Căci dacă nu le are, ci numai se laudă, pe el îl aşteaptă securea. Îl aşteaptă sigur, ori azi, ori mâine, ori poimâine, dar nu departe (Luca 3, 9).
Traian Dorz, Cununile slăvite