Cea mai mare fericire pentru o familie este să-L aibă pe Hristos. Dar nu numai pentru un timp oarecare, ci pentru totdeauna, ca Stăpân, Cârmuitor, Domn și Mântuitor. Ce minunat! Hristos în familie. Nu există nici o casă, nici o colibă, nici un bordei, oricât de sărăcăcioase ar fi ele, un Hristos să nu poată intra. Fiindcă El nu se uită la înfățișarea dinafară a casei ci la inima care-i deschide. Și dacă El este bucuros să intre în coliba inimii noastre, tot așa El vrea să intre și să rămână și în casa noastră, în familia noastră pentru a ne face cel mai mare bine ce ni s-ar putea face: Să ne facă pe toți fericiți.
Sunt atâtea familii unde, mai înainte, certurile, neînțelegerile, sudalmele și răutățile se țineau lanț. Case unde se trăia ca în iad. Când au primit însă pe Hristos, totul s-a schimbat. Pacea, bucuria, bunaînțelegere, răbdarea, îngăduința au luat locul celorlalte.
Ce fericire ca însuși Dumnezeu să locuiască într-o familie! De-acum vie furtuni, vie încercări și necazuri! Dacă Hristos e la cârmă, noi ne vom afla în siguranță și pace în orice vreme. Cu El împreună, marea vieții va fi trecută cu bine.
Hristos în familie!
Gândindu-ne la acest lucru, amintirile ni se duc la casa lui Lazăr și a surorilor lui, Marta și Maria din Betania.
Ne gândim la prima zi când Mântuitorul a trecut pragul casei lor, a stat la masa lor, a vorbit cu ei, le-a împărtășit gândurile inimii Lui și le-a dăruit dragostea Lui, iar ei, la rândul lor, le-au dat-o pe a lor.
Astfel, din prima zi ei L-au cunoscut, L-au iubit și Le-a rămas prieten al casei și vieții lor întregi… De-acum, casa lor era pururea deschisă pentru El. Îl aveau la inimă, îl iubeau. Și aveau de ce. De când L-au cunoscut, viața lor a fost binecuvântată în chip deosebit.
Când au avut o întristare, El i-a mângâiat; bucuria, El le-a sfințit-o; urâtul și plictiseala au plecat de când El le-a trecut pragul.
Bucuria lor cea mai mare era să-L aibă pe El în casa lor, să-L privească, să-I asculte cuvântul. Maria mai ales, când El venea, știa să lase totul și să-I asculte cuvintele pline de har. Și ascultarea ei a rămas ca o pildă veșnică pentru toți cei credincioși. “Iar Maria partea cea bună și-a ales, care nu se va lua de la dânsa.”
Dar durerea nu i-a cruțat nici pe acești copilași credincioși, pe această familie a Domnului. Aici pe pământ și El a avut din belșug parte, de durere, de suferință și necaz. Iar moartea lui a fost cea mai grea și mai dureroasă din toate câte au putut fi vreodată. De aceea, cei credincioși nu se lasă a fi biruiți de întristare, când paharul durerilor le atinge buzele.
Totuși, mângâierea pe care El n-a avut-o în timpul Calvarului, o pot avea ei, fiindcă El este cu ai Săi în tot timpul și ei pot merge la El totdeauna, cu tot ceea ce îi mișcă și le strange inima.
Așa a fost și la casa din Betania în ziua când Lazăr a fost bolnav și apoi mort și îngropat.
Surorile se vor fi tânguit că Prietenul lor nu vine să tămăduiască pe Lazăr. Au trimis după El și El a întârziat. Totuși, de departe, El veghea asupra casei celor iubiți ai Săi. N-avea să se întâmple nimic altceva decât ceea ce El putea să îngăduie.
Voi copii ai Domnului, tu mamă, tu tată credincios, ce ziceți voi când sabia încercării trece prin casa voastră, când solia morții vă ia una sau alta din odraslele voastre? Sunteți nemulțumiți? Vă tânguiți? Cârtiți?
O, nu, nu-i potrivit pentru voi care ați crezut în Domnul. Surorile din Betania când au înțeles că Isus vine, s-au dus la El… plângând. Mergeți cu durerea voastră, cu lacrimile voastre, cu sbuciumările și neliniștea voastră, la El. Lacrimile credinței și durerii au totdeauna răsunet în inima Lui.
În fața mormântului lui Lazăr, împreună cu Marta și Maria lăcrimau și ceilalți, dar lăcrima și Isus. “Isus plângea” (Ioan 11,35). Așa simțea El împreună cu alții. Așa lua El parte la durerea celor iubiți ai Săi. Așa îi mângâia El, pentru ca apoi să le bucure inima prin minunea Sa, prin desfășurarea puterii Sale minunate. Eu, Eu vă mângâi, zice Domnul, cum mângâie o mamă pe copilul ei, așa mângâie Domnul pe copiii Săi.
Deci, întotdeauna mergeți la El. Învățați să alergați la El și la sprijinul Lui.
Hristos în familie! Este El și în familia ta, tată și mamă cititor al acestor rânduri? Dacă da, atunci știu că voi și copiii voștri sunteți cele mai fericite ființe de pe pământ. Dacă El este în casa voastră, atunci știu că acolo nu sunt certuri, beții, minciuni și alte păcate. Cu multă plăcere, chiar îngerii vin să stea împreună cu voi, să vă slujească și să vegheze asupra voastră. Acolo nu se stinge rugăciunea și nici cântările duhovnicești. Iar Biblia se deschide în fiecare zi, fiindcă voi nu trăiți numai cu pâine, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu (Matei 4,4).
Dar dacă tu tată, mamă sau tu tânăr, tânără sau copilaș, ești singurul care-L ai pe Hristos iar ceilalți ai tăi îi sunt străini și vrăjmași, suferi mult. Inima ta are o rană care strigă spunând: Priviți, o voi toți câți treceți pe cale și vedeți de este durere ca durerea mea. Și cum să nu te doară când cei mai iubiți ai tăi, pe care i-ai vrea fericiți aici și dincolo, nu vreau să știe de Cel mai bun, de Cel mai blând, de Cel mai iubitor Stăpân, Domn și Mântuitor, pentru a sluji în schimb vrăjmașului Lui și al lor, păcatului, eului lor și satanei.
Voi puteți face ceva pentru ai voștri. Și trebuie să faceți.
Mai întâi: Rămâneți credincioși Domnului vostru. Trăiți cu El, astfel ca viața voastră să vorbească despre El. Fiți blânzi, răbdători, iubitori, așa precum v-a învățat El în predica de pe Munte (Matei 5,1-13).
Apoi: Apoi rugați-vă pentru ai voștri care nu sau întors. Până în sfârșit Dumnezeu va asculta. Poate vor veni. Trebuie să vină.
În sfârșit: Suferiți. De multe ori răbdarea mamei a întors pe tata. Răbdarea fiicei a întors pe mama. Și rând pe rând, după timp casa s-a schimbat. Nu disperați. La rugăciune, la răbdare, stăruință și iubire sa cucerim fiecare casa noastră pentru Hristos.
Cititorule! Vrei? Vino să începem chiar azi!
Ioan Marini, Revista “Familia creștină”, nr.2/1941, pag.1
