A cânta înseamnă a lăuda și a ne ruga. Lauda și rugăciunea bucuroasă și fericită sunt cântarea prin care ne arătăm noi mulțumirea și recunoștința cu dragoste către Dumnezeu, pentru binefacerile Sale față de noi și față de toți.
A spune înseamnă a mărturisi cu înflăcărare și cu credință puternică, cu cuvântul și cu fapta noastră trăită voia lui Dumnezeu.
A cânta înseamnă a trăi înlăuntru prezența lui Dumnezeu, a spune înseamnă a trăi-o în afară.
A cânta înseamnă a contempla pe Dumnezeu, a spune înseamnă a activa pentru El.
A cânta înseamnă meditație, învățare, adâncire și cunoaștere a lui Hristos, a spune înseamnă osteneli, jertfe și lupte pentru Cauza Lui. Binecuvântat este numai cel ce le întrunește pe amândouă. Amândouă aceste fețe ale vieții din Duhul Sfânt în ființa noastră și prin ființa noastră alcătuiesc cele două jumătăți ale uneia și aceleiași lucrări.
Dumnezeu nu se poate folosi în chip fericit și rodnic de noi în afară dacă mai întâi nu s-a făcut înlăuntrul nostru partea sănătoasei înnoiri și adânciri. Fiindcă niciodată nu va putea face în afară o curată lucrare pentru Dumnezeu acela care mai întâi nu și-a curățat bine partea dinăuntru a blidului său (Matei 23, 25).
Când totuși un astfel de vas nesfințit pe dinafară, adică nenăscut din nou, care, rostind Numele Domnului, nu se depărtează de fărădelege, când un astfel de om se amestecă în lucrarea lui Dumnezeu, el nu va face nimic bun în ea niciodată. Ci va face totul rău sau ducător la rău. Fiindcă nu râvnește după cunoașterea Domnului, ci după foloasele lumești (Filipeni 3, 10).
Acest fel de om nu va medita asupra Cuvântului mai întâi, cercetându-se pe sine cu sinceritate și cu smerenie, pentru a rămâne mereu în lumina Domnului. Nici nu va căuta cu rugăciune, cu pocăință și cu frică să se apropie de altarul acestei slujbe. Ci va învăța ca pe o poezie câteva versete și istorioare, iar dacă are memorie mai bună, va alcătui din ele, de fiecare dată, câte o predicuță, cu care își va împlini o datorie sau își va face un interes, dar nu va face o zidire. Va face totul doar pentru folosul său lumesc, dar nu spre folosul Domnului, ci spre paguba cauzei lui Dumnezeu (Filipeni 2, 21).
Din astfel de oameni netăiați împrejur cu inima (Fapte 7, 51), diavolul face apoi capii tuturor relelor din Lucrarea și din Biserica lui Hristos. Dintre aceștia se ridică răzvrătiții și dezbinătorii Bisericii Domnului. Dintre ei se aleg călcătorii legământului și ai învățăturii drepte și sănătoase (I Ioan 2, 24; II Ioan 9). Din ei ies vârfurile tulburărilor și ale dezbinărilor fraților (Romani 16, 17). Ies purtătorii unui duh străin și ai unei evanghelii străine (Galateni 1, 8-9). Ies desfrânații și defăimătorii (I Corinteni 5, 11). Ies stâncile ascunse, norii seci, pomii uscați, stelele căzătoare (Iuda 12-13), cu care se va judeca odată focul Înfricoșătorului Dumnezeu, de Care ei nu s-au temut (Evrei 10, 29-31).
Nu este nici un adevărat credincios care să nu dorească binele fiilor săi și să nu lupte cu toată puterea sa, până la moarte, pentru mântuirea familiei sale și a urmașilor săi.
Dacă totuși este cineva așa, acela nu este credincios, ci este mai rău ca un păgân (I Timotei 5, 8).
Câtă vreme copiii ascultă îndrumările și cât ei urmează pilda părinților lor credincioși, atâta vreme și binecuvântările Domnului se vor revărsa larg și fericit peste viața lor luminoasă și îmbelșugată. Căci este totdeauna binecuvântat acel fiu pentru care se roagă fierbinte și neîncetat un părinte credincios.
Sub paza rugăciunii și grijii părintești, mintea fiilor ascultători se întregește, se înalță și crește luminos, iar inima lor capătă o tot mai frumoasă curăție și o tot mai mare bogăție a virtuților credinței Domnului. Aceasta le va deveni apoi lumina cărărilor vieții și armele de atac și de apărare în toate luptele, cu toți vrăjmașii trupești și sufletești pe care vor avea și ei să-i întâlnească pe căile vieții lor.
Începând bine și mergând bine, copiii credincioși vor și sfârși bine, lăsând, la rândul lor, și ei în urma lor tot niște fii astfel de binecuvântat crescuți. Ce priveliște fericită este totdeauna o astfel de familie. Dar cât de rari sunt astfel de părinți credincioși.
Dar cât de și mai rari sunt astfel de fii credincioși care să preia cu bucurie de la părinții lor solia sfântă a credinței ascultătoare de Hristos și să o ducă, la rândul lor, tot așa de fericit mai departe, spre urmașii lor!
De ce oare atât de des trebuie să întâlnim părinți credincioși plângând cu durere în fața lui Dumnezeu pentru copiii lor neascultători? Desigur, sunt nefericiți acești părinți pentru viața asta. Dar fiii lor sunt mai nefericiți de o mie de ori și pentru viața veșnică. Dumnezeul milei, îndură-Te și izbăvește-i! Amin.
Traian Dorz, Cununile slăvite
