Psalmul 7, versetul 1
Îndată ce credinciosul Domnului alungă din nou şi hotărât pentru totdeauna de la el pe ademenitorii cei răi şi arată că vrea de acum cu tărie să-L urmeze pe Domnul şi Mântuitorul său Iisus Hristos, vrăjmaşul satan porneşte împotriva lui o prigoană nimicitoare. Satan trece la atacul cel mare, cu toată puterea lui crudă şi răzbunătoare.
În astfel de vremuri, cel prigonit are de obicei doar puţine locuri de scăpare. Unii îşi caută, în prigonire, scăparea în adăposturi omeneşti, dar în felul acesta ei pun în primejdie pe cei care le-au arătat bunăvoinţă şi i-au adăpostit. În zilele tiraniei, vrăjmaşul luptă cu toate armele sale nedrepte şi silnice şi nu se dă în lături de la nici o nelegiuire. Alţii caută adăpost fugind în pustie sau în depărtări. Dar şi acolo sunt alte primejdii şi necazuri, încât, până la urmă, omul regretă că n-a murit mai bine înainte de a fugi.
Alţii caută scăparea la bunăvoinţa vrăjmaşului şi intră în robia lui, primind slujbele cele mai umilitoare şi josnice, numai pentru a-şi putea scăpa viaţa mizerabilă. Dar condiţiile în care sunt siliţi pe urmă să trăiască îi dezgustă atât de adânc pe ei înşişi, încât ajung să le fie silă de propria lor viaţă de târâtoare odioasă. Şi, neputând suporta nici conştiinţa care îi mustră, nici condiţiile unei astfel de existenţe, de multe ori îşi sugrumă mai degrabă conştiinţa, ca să-şi salveze pântecul.
Numai puţini sunt cei care în vremea prigonirilor Bisericii au căutat scăparea lor în Dumnezeu, adică, încredinţându-şi soarta în Mâna Lui, au acceptat calea răbdării şi jertfei. Renunţând la dreptatea lor, la libertatea lor, la avuţia lor şi chiar şi la viaţa lor, ca El (Isaia 53, 10; 1 Petru 4, 12-14; 1 Tesaloniceni 1, 6). Din chiar clipa pornirii pe urmele lui Hristos, nouă ni s-a spus că în lume vom avea necazuri (Ioan 16, 33). Că vom fi urâţi de toţi pentru Numele Lui (Matei 10, 22). Că trebuie să fim prigoniţi (2 Timotei 3, 12). Că la suferinţă am fost rânduiţi (1 Tes. 3, 3). Deci de la început ştiam că trebuie să ne aşteptăm la acestea. Toată istoria Bisericii şi a Bibliei este plină de martiri şi de mucenici, chinuiţi de mâinile prigonitorilor lui Hristos, care mai de care mai sălbatici.
Nici noi nu putem avea o altă soartă decât a lor, dacă mergem pe acelaşi drum cu ei. Într-o astfel de stare deci celui hotărât pentru Domnul nu-i este greu să cunoască ce are de făcut. Greul este numai până în clipa când a acceptat în inima sa să primească jertfa… După aceea nu-i mai este greu nimic, fiindcă îi vine puterea de Sus, care îl face în stare să biruie totul cu uşurinţă. O, ce pace dulce şi dumnezeiască cuprinde toată inima credinciosului după ce scapă astfel în Dumnezeul său, în răbdarea şi în părtăşia cu El la crucea şi la suferinţele Lui! (Filipeni 3, 10). În locul groazei de moarte se revarsă în sufletul martirului lui Hristos toată bucuria învierii şi vieţii, prin cerul deschis, de la Preaiubitul său Mântuitor, Care îl aşteaptă cu cununa slavei (Fapte 7, 56). Ce măreaţă şi strălucită stare de biruinţă este aceasta! Câte mii de fraţi ai noştri au trăit-o, suferind şi murind fericiţi (Apocalipsa 20, 4).
Slavă Ție, Putere a lui Dumnezeu, Care în clipele pătimirii Te reverși strălucită peste sufletul credinciosului Tău, copleșindu-i durerile și temerile, regretele și îngrijorările. Și-i dăruiești starea slăvită și biruitoare, eliberându-l triumfător și din lanțurile trupului său și din cele ale vrăjmașilor săi.
Slavă Ție, Marele nostru Mântuitor și Dumnezeu, Iisus Hristos, Care porți pe capul Tău eterne și multe cununi (Apocalipsa 19, 12), fiindcă odată ai purtat cununa de spini. Care porți acum atâtea Nume Strălucite, fiindcă odată ai purtat numele de ocară (Matei 27, 39-44).
Care ești Împărat și Stăpân veșnic (Evrei 10, 12-13), fiindcă odată Te-ai făcut robul tuturor (Ioan 13, 5).
Care ești Viu în vecii vecilor, pentru că odată ai acceptat jertfa și moartea de bunăvoie.
Te rugăm îmbracă-ne și pe noi toți cu aceeași putere și răbdare. Ca și în ocară și în slavă să fim vrednici de Tine. Amin.
Traian Dorz, Hristos - Comoara Psalmilor, vol. 1
