Frica: un mare păcat şi o mare nenorocire care trebuie scoasă din viaţa noastră.
Spuneţi celor slabi de inimă: Fiţi tari şi nu vă temeţi! El însuşi va veni şi vă va mântui! (Isaia 35, 4)
Marele scriitor creştin G. Chesterion, întrebat despre ce ar dori să predice pentru ultima dată în viaţa sa, a spus: „Dacă aş avea numai o singură ocazie de a mai predica, atunci aş vorbi împotriva fricii.” Acest om cunoştea desigur răul cel mare ce-l poate aduce în viaţă frica, de aceea doreşte ca ultima dată să vorbească împotriva ei. În adevăr, s-ar putea spune că frica este unul din cele mai mari rele din viaţa oamenilor. Cât de mult schimbată în bine ar fi viaţa ta şi a mea dacă frica ar fi cu totul izgonită din hotarele vieţii noastre.
Frica aduce mult rău atât trupului cât şi sufletului nostru. Aşa, de exemplu, medicii au constatat că frica de boală aduce şi grăbeşte boala de care ne temem. Mult mai mulţi oameni s-au îmbolnăvit din cauza fricii decât din cauza microbilor şi frigului, sau altor pricini. Frica ne slăbeşte puterea de împotrivire faţă de boli şi în felul acesta le uşurează drumul în corpul nostru.
Ea strică, apoi, mai ales sănătăţii minţii noastre. Ne slăbeşte judecata dreaptă, ne întunecă raţiunea – gândirea şi ne omoară gândurile bune. Câţi oameni nu devin abătuţi, nemulţumiţi, prea tăcuţi, închişi şi trişti din cauza acestei frici neîntemeiate care s-a încuibat în inima şi mintea lor.
Dar dintre toate fricile pe care le întâlneşti în viaţa de toate zilele, cea mai des întâlnită este frica de sărăcie, de suferinţă şi foame. Un doctor de nervi a spus că cea mai obişnuită şi mai rea boală e teama că n-o să-şi poată câştiga pâinea cea de toate zilele. Frica de pierderea slujbei, de secetă, de ploi, şi vremuri grele, într-un cuvânt tot ceea ce priveşte hrana, îmbrăcămintea şi adăpostul oamenilor le strică liniştea şi le apasă din greu inimile, făcând din ei nişte biete corăbii purtate de vântul ispitelor şi îndoielilor, pe tot locul. Câţi oameni nu sunt liniştiţi, mulţumiţi şi veseli cât timp ziua le surâde – au de toate şi nu duc nicio lipsă. Îndată ce vine însă vreo lipsă şi cerul se întunecă, devin îngrijoraţi, se tulbură, faţa li se întristează, sunt nervoşi încât nu-şi mai pot găsi nicidecum liniştea. Frica de viitor îi aruncă în apele tulburi ale suferinţei, dar mai pe urmă îşi vor da seama că n-au avut de ce să se teamă.
Frica de boală şi de moarte e tot aşa de chinuitoare ca şi celelalte. Într-o poveste arabă se spune că un om a întâlnit într-o zi Molima.
– Unde te duci? – a întrebat-o omul.
– Mă duc la Bagdad să omor 5.000 de oameni, răspunse aceasta.
După câteva zile, călătorul a întâlnit din nou Molima care se întorcea de la Bagdad şi i-a zis:
– Mi-ai spus că ai de gând să omori 5.000 de oameni şi când colo ai omorât 50.000.
Molima a răspuns:
– Nu! Eu n-am omorât decât 5.000, ceilalţi au murit de frică!
Ce adevăr crud este cuprins în această poveste! Frica nu numai că ucide dar şi pe cei ce rămân în viaţă îi chinuieşte. Oare şi pe tine? Ţi-e frică? Ascultă atunci cuvântul lui Iisus: „În lume veţi avea necazuri, dar îndrăzniţi, căci Eu am biruit lumea.”
Un tânăr avea de dat un examen şi s-a amestecat între nişte oameni cheflii pentru ca, prin băutură, să alunge frica de la el. Prin aceasta el a căzut la examen. Altul care s-a pregătit cu sârguinţă, a biruit teama cu rugăciune şi a pus şi examenul de dat în mâna lui Dumnezeu. Frica de Domnul alungă orice frică. Dacă-I urmezi Lui, poţi fi un biruitor.
Mai este apoi încă o frică ce apasă greu sufletul miilor de oameni de pe întreg pământul. E frica ce vine în urma păcatului. Cineva a spus că sufletul omenesc nu cunoaşte o altă frică în încercările prin care trece, care să meargă aşa de adânc şi să chinuiască atât de tare ca aceea care vine din simţul păcătoşeniei şi a pedepsei pentru fărădelegile sale. Simţul vinovăţiei trezeşte glasul ascuţit şi aspru al conştiinţei care îi vesteşte omului viitorul cel negru al chinului veşnic.
În sfârşit, e frica cea mai obişnuită, cea mai răspândită şi mai chinuitoare: frica de moarte. Aceasta este robia în care se găsesc cei mai mulţi oameni, cum zice şi apostolul Pavel în epistola către Evrei: „prin frica morţii erau supuşi robiei toata viaţa lor.” (Evrei 2, 15) Unii oameni se înspăimântă la gândul morţii de teama durerilor ce vor suferi atunci (măcar că moartea prea rar vine însoţită de dureri mari), alţii au frică de moarte fiindcă nu ştiu ce va urma după ea şi alţii se tem de gândul veşniciei care urmează, după cum zice poetul: „Nu mă tem de moarte ci de veşnicia ei.” Cei mai mulţi au însă frică de moarte gândindu-se la judecata din urmă, la chinul veşnic şi despărţirea de Dumnezeu. Acest gând îi face să tremure totdeauna când se gândesc la sfârşitul pământesc al vieţii.
Ioan Marini, Ziarul Familia Creștină, anul 1942, nr. 4-5, pag. 4
