Crucea și jertfa – Traian Dorz

Nimic nu te mângâie mai mult, dar nici nu te doare mai adânc decât a vedea lângă suferința ta pe ființa cea mai iubită și cea mai îndurerată. La nimic nu te gândești, la cea din urmă despărțire, decât la soarta ființei celei mai scumpe și mai singure care rămâne în urma ta. Nu te doare de nimeni pe lume mai mult decât de mama ta, când rămâne și văduvă, și orfană…

Dacă Dumnezeu a pus în orice inimă de fiu adevărat iubirea de mamă – acest uman și divin simțământ -, cum oare la Iisus să nu fi fost acest simțământ mai înalt și mai desăvârșit decât la oricine, față de Mama Sa? În inima Sa, tot ce este nobil și frumos era într-o nespus mai mare măsură decât în oricare altă inimă omenească. Și ce simțământ este mai frumos pe lume ca dragostea și grija de mama ta?

Dacă pe noi care suntem răi, El ne-a făcut în stare să o iubim atât de mult pe mama care ne-a născut, care ne-a crescut și care ne-a însoțit, suferind pentru noi cu o dragoste, cu o grijă unice pe lume, cum oare să nu fi avut El Însuși, Cel nespus de Bun, o astfel de iubire, dar nespus mai mare, pentru Maica Lui, care a fost cea mai sfântă, cea mai bună, cea mai iubitoare și cea mai zdrobită mamă de pe lumea aceasta?

Chiar și numai gândul la mama ta îți umple sufletul de înfiorare și ochii de lacrimi oricând. Dar în vremea suferinței, odată cu gândul acesta, vin în suflet toate amintirile vieții, toate simțămintele legate de numele mamei, care, pentru fiecare om, sunt cele mai scumpe și mai frumoase amintiri din viața lui.

Cine ne-a iubit cu adevărat pe noi, acela n-a putut niciodată să aibă și despre mama noastră decât cele mai respectuoase, mai sfinte și mai cerești gânduri. Cu cât mai mult atunci, cine Îl iubește cu adevărat pe Hristos, cum ar putea vreodată să nu aibă pentru Preasfânta Lui Maică decât niște sfinte și fericite gânduri? De un preț nespus mai înalt decât despre oricare altă mamă din lumea asta!

Cea mai bună dovadă că Preasfânta Mamă a lui Iisus n-a avut pe nimeni altcineva pe lume decât pe El este faptul că, în clipa morții Sale, Fiul Sfânt Se îngrijește de un susținător al mamei Sale, încredințând-o în ocrotirea ucenicului Său Ioan. Ucenicul statornic și nedespărțit. Luați aminte voi, care nu vă temeți a vorbi cu gânduri necuviincioase despre Maica Domnului.

Cunoscând cât suferise și cât ar fi suferit mai departe în familia aceea a lui Cleopa, unde era Mama Sa, Fiul Dulce o ia de acolo, în fața a doi martori – cele două Marii: Maria Magdalena și Maria lui Cleopa – și tot în fața lor o încredințează ucenicului iubit, Ioan, ca unui adevărat al doilea fiu al ei.

Fiule, iată Mama ta, ne spune și nouă Domnul nostru. Căci prin Iisus, Preasfânta Născătoare este și Mama noastră, a fiecăruia din cei care suntem frați mai mici ai lui Iisus. Să o luăm deci și noi în respectul și în cinstirea noastră ca niște fii vrednici și credincioși ai dragostei lui Hristos – cum a făcut Sfântul Ioan.

Încredințându-l pe Ioan Sfintei Sale Mame, Mântuitorul dorea să-i mângâie inima ei prea zdrobită, dându-i un nou reazem, un nou fiu. Punând în locul Lui, rămas prea gol, cea mai vrednică iubire pe care o putuse afla printre oameni. Arătându-i în locul Fiului Iubit Care i se lua acum, un alt fiu iubit, care i se dădea…

Nimeni nu se făcuse atât de vrednic de încrederea și iubirea lui Hristos ca ucenicul rămas lângă El în toate împrejurările grele. După ce a suferit totul, rămânând nedespărțit, Hristos îl învrednicește pe statornicul ucenic de cea mai mare și mai sfântă slujbă. Îl face pe Ioan înlocuitorul Său. Îi încredințează cea mai duioasă și mai sfântă datorie: datoria unică de fiu, pe care numai El, Iisus, o putea împlini față de Maica Lui.

Dumnezeu nu-i încredințează nimănui un dar scump și nu-i dă în grijă nimănui comorile Sale, decât după ce acela s-a dovedit răbdător în necaz. După ce a rămas statornic în cele mai grele încercări și după ce s-a păstrat nedespărțit de Hristos până la moarte. Cândva Ioan ceruse locul cel mai ales, alături de Iisus (Marcu 10, 33-37). Domnul i-a vorbit atunci despre botezul cel greu și despre paharul cel amar prin care se va dovedi cine este cel vrednic să aibă această cinste.

Acum, când Ioan renunțase de mult la orice dorință de întâietate, iată, Dumnezeu îi dă acest loc sfânt: cinstea cea sfântă de a sta împreună cu Maica Sa Sfântă, unul de o parte și celălalt de altă parte a Crucii Lui, – adică a Tronului Său Slăvit, a Scăunului Său Împărătesc care era Crucea – mai strălucită ca orice tron, mai măreață ca orice slavă, mai aleasă ca orice altă cinste. Fiindcă locul sfânt din veșnicie este acela de care te învrednicești prin suferință lângă Hristos, aici și acum.

Cinstea eternă este cea pe care ți-o câștigi prin părtășia la Crucea lui Iisus acum. De întâietate nu te arăți vrednic cu adevărat decât după ce ajungi la acea stare duhovnicească din care n-o mai ceri, din care te și rușinezi că vreodată ai dorit-o.

Slava de a suferi lângă Hristos este mai mare decât oricare altă slavă.

Harul de a pătimi împreună cu El este mai mare ca oricare alt har.

Și cinstea pe care o primești acolo unde ții mai puțin la tine și mai mult la El te va așeza într-o veșnică lumină, în locul cel mai lângă Iisus.

Din ceasul acela, ucenicul a luat-o pe Maica Domnului la el acasă. Nici Preasfânta Mamă nu avea o casă a ei pe pământ. Ce bine că unii ucenici mai au și case! Și mai ales că ei și-au pus aceste case în slujba lui Dumnezeu și a celor preaiubiți ai Lui. O, Dumnezeul nostru, ia-ne în slujba Ta cu tot ce avem. Amin.

Traian Dorz , Răsplata Ascultării