Câtă vreme iudeii erau frământați de întrebarea: „Cine este Omul acesta, Iisus?“, câtă vreme alergau mereu ca să-L asculte, pentru a se putea lămuri cine este IISUS HRISTOS, truda lor era totuși frumoasă. Dacă ar fi avut atunci un strop de judecată sănătoasă și un grăunte de credință, ușor ar fi putut ajunge și la încredințarea la care ajunseseră ucenicii Săi, că El este într-adevăr Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui Viu (Matei 16, 16-17).
Dar iudeii n-au ajuns niciodată la această încheiere fericită, din pricină că n-au vrut să creadă.
Au răstălmăcit Cuvântul lui Hristos și L-au urât fără nici un temei. Au respins toate dovezile pe care El le aducea mereu în fața lor, în sprijinul mărturiei Sale cerești. Minunile Lui le batjocoreau… Și pentru că nu le puteau explica, le atribuiau diavolului. Adevărurile Lui, pentru că nu voiau să le primească, le nesocoteau și scoteau din ele cu totul altceva. Celei mai înalte dovezi, Sfințeniei desăvârșite a vieții Sale fără păcat, nu i-au răspuns decât cu o insultă. Și pentru că nu mai puteau sta în felul acesta față de Hristos, au ales mai bine să nu creadă, decât să se schimbe. Au ales mai degrabă să-L insulte pe Hristos, decât să I se-nchine. Pentru că trebuia ori să se lepede de păcat, ori să se lepede de Hristos. Pentru că nu puteau spune: Vedem bine că ești Hristosul lui Dumnezeu – fiindcă aceasta le-ar fi cerut prea mult – au spus: Vedem bine că ai drac. Cu aceasta credeau că scapă ușor de orice obligații grele față de Adevăr. Credeau că scapă Templul de prăbușire, Legea de un călcător, sabatul de un primejdios necinstitor al lui și poporul de un Eliberator.
Nu-i fiară mai vicleană și mai crudă ca omul care apără un sistem sau o rătăcire – la adăpostul căreia el poate profita liniștit – dacă vede că paravanul acesta îi este amenințat de nimicirea lui Hristos și de mustrarea Lui. Atunci omul nu mai cruță nici pe Dumnezeu, nici pe frații săi, nici lucrurile sfinte, nici locurile sfinte, nici Cuvântul Sfânt, nici Biserica Sfântă.
Cât de mult s-au înșelat, în tot cursul veacurilor, acei oameni care, numai după o scurtă stare cu Iisus, au spus: „Aha, acum știm bine cine ești Tu!“; și cei care, după o scurtă și repezită citire a câtorva versete din Biblie, au spus: „Acum cunoaștem bine Biblia“ și după o scurtă și fugară cunoaștere a Adunării Domnului și a Lucrării Lui au spus: „Acum vedem bine ce este“.
Se înșeală și acei oameni care, întorcându-se la Hristos și umblând cu El doar puțin timp, cred că văd ceva și știu bine totul. Această îngâmfată încredere i-a adus pe mulți la cădere și la rătăciri din credință. La nefericire și la pierzare (I Timotei 3, 6; 5, 22). Căci mulți întorși de curând nu pot înțelege că în lucrurile mântuirii se cere să ai o îndelungă răbdare și o sinceră ascultare de Dumnezeu și de frați. Și o lungă osteneală de a învăța mai mult decât în toate celelalte lucruri de pe pământ.
Sunt unele suflete care doresc să predice, deși au venit numai de puțină vreme la Hristos. Și aceasta nu atât de mult din pricina unei atât de arzătoare râvne pentru Domnul, ci adesea numai din deșarta amăgire a unei lipse de smerenie, de bun-simț și de ascultare. Astfel de suflete trebuie să înțeleagă fără a li se spune că ele au nevoie întâi să tacă mult, să asculte mult și să învețe mult, pentru că atunci când va fi nevoie să vorbeasca să-și poată spune mult.
Nu siliți pe nimeni să vorbească îndată ce vine la Domnul – ci numai după multă ascultare.
Căci dacă vor începe să vorbească prea curând, nu numai că nu vor ști ce spun, adesea, dar vor vorbi într-un chip păgubitor pentru Hristos și pentru Lucrarea Sa, pierzându-se singuri și mai târându-i și pe alții spre pierzare, fiindcă încep să se îngâmfe. Și îngâmfarea merge totdeauna numai cu un pas înaintea pierzării. Uneori chiar nici cu atât. Alții ajung niște palavragii care vor crede că Împărăția lui Dumnezeu stă numai în vorbe (I Corinteni 4, 20). Vor crede că pot să spună altora orice – ei înșiși nefiind obligați să se țină de ceea ce spun. Își vor face o meserie din a spune și a predica altora ceea ce ei înșiși nici nu cred și nici nu fac cu toată temerea, smerenia și evlavia. Și vor vedea în evlavie numai un mijloc de câștig ușor și ieftin, spre osânda lor și a celor ce i-au învățat asa. Dintre aceștia se nasc totdeauna fiii lui Diotref, care umblă numai după întâietate și care nu se feresc de nici o nelegiuire, pentru a-și dobândi și a-și păstra întâietatea (III Ioan 9-10). Ei mereu vor lovi în frați, în binefăcătorii lor și în unitatea frățietății, fără nici o teamă de Dumnezeu și nici un respect de voia Lui. Dintre aceștia se nasc fiii lui Dima, care iubesc lumea și umblă numai după foloasele lumești. Aceștia părăsesc Lucrarea lui Dumnezeu oricând li se cere o ascultare deplină de înfrânarea Cuvântului Sfânt și când li se pare că în altă parte este mai convenabil – ori au ceva mai mult de câștigat (II Timotei 4, 16).
Dumnezeul nostru, Te rugăm, nu lăsa pe nimeni să ajungă astfel.
Amin.
Traian Dorz, Avuția sfântului moștenitor
