Minunată pildă! Parcă nici o tâlcuire nu mai trebuie la ea. O putem vedea şi în zilele noastre. E plină lumea de astfel de pilde. E plină lumea de oameni care trăiesc şi mor în chipul bogatului din evanghelie. Să cercetăm puţin această pildă.
Cântarea de laudă – Exod 15, 1
Domnul Dumnezeul nostru, slăvit să fie Numele Lui, a întocmit sufletul omenesc în aşa fel, încât să simtă totdeauna trebuinţa şi bucuria de a cânta. Cântarea este ceva atât de legat de inima noastră, încât fiecare simţim o adâncă nevoie de a cânta sau de a asculta cântarea.
Psalmul 32, versetul 5
Cea mai frumoasă parte a fiinţei noastre este sinceritatea. Cea mai fericită clipă din rugăciunile noastre, din vorbirea noastră şi din trăirea noastră este aceea în care, cu priviri sincere, cu lacrimi sincere şi cu cuvinte sincere, dintr-un duh sincer, cu o zdrobire de inimă şi pocăinţă sinceră, ne recunoaştem vina şi ne mărturisim păcatul.
Acum duminică avem la rând pilda cu samarineanul cel milostiv care l-a ridicat pe cel căzut între tâlhari şi l-a dus la o casă de oaspeţi, purtând grijă de el până s-a tămăduit. Pe lângă cel rănit trecuseră „alături un preot şi un levit”, dar singur samarineanul s-a apropiat de el şi l-a ridicat (citiţi această evanghelie pe larg la Luca 10, 24-38).
Psalmul 32, versetul 1
Cuvintele lui Dumnezeu şi voia Lui sunt legi înlăuntrul cărora viaţa şi faptele noastre, ca şi ale tuturor creaturilor Sale, trebuie să se desfăşoare ordonat şi ascultător. Orice încălcare a acestor legi este mai departe o umblare fără-de-lege. Oricine nu merge pe cale, merge fără de cale (2 Corinteni 10, 5).
Primul lucru pe care îl face o carte este că ni-l arată pe autorul ei. Prima lucrare pe care o face o operă este că ni-l înfăţişează pe cel care a creat-o. Numele creatorului este ca o pecete, pusă pe fruntea creaţiei sale, iar ea, întreagă, ne vorbeşte despre el. De la început până la sfârşit. De la primul cuvânt până la ultimul. Ce minunat trebuie să fie autorul unei cărţi frumoase!
Despre trei morţi ne spune Evanghelia că i-a înviat Iisus Mântuitorul: fiica lui Iair, tânărul din Nain şi Lazăr. Între aceşti trei morţi este o deosebire: fiica lui Iair abia numai „adormise”; tânărul din Nain mergea deja spre cimitir, iar Lazăr începuse a „mirosi”. Erau trei diferite stări de moarte.
„Cuvântul Meu nu este el, oare, ca un foc… (Ieremia 23, 29)
Cuvântul Meu nu este el, oare, ca un foc? zice Domnul.“ Iată, Însuşi Dumnezeu Îşi aseamănă cuvintele Sale cu focul. Foc este Cuvântul lui Dumnezeu. Şi toți care citim şi ne hrănim cu acest Cuvânt cunoaştem acest foc. Ne-am încălzit şi ne încălzim cu el. L-am simțit şi-l simţim mereu. Biblia este o Carte caldă; o Carte fierbinte.
Psalmul 31, versetul 24
Inima noastră, fiind nespus de înşelătoare şi deznădăjduit de rea (Ieremia 17, 9), are mereu nevoie să fie supravegheată, îndrumată, ajutată, oprită sau împinsă de o minte sănătoasă şi atentă. Sufletul nostru, curăţit prin pocăinţă şi prin încercările voii lui Dumnezeu, înţelepţit prin umblarea ascultătoare faţă de voia lui Dumnezeu, trebuie să vegheze atent şi neîncetat asupra trupului, asupra inimii şi a dorinţelor ei fireşti, ca acestea să nu-l atragă în prăpăstii sau în noroaie din care n-ar mai putea ieşi apoi niciodată curat.
Acum duminică avem la rând pilda cu Lazăr cel sărac care cerşea la uşa bogatului pe care până şi câinii îl întreceau în milostenie. Dar moartea a schimbat situaţia: pe Lazăr l-a ridicat din gunoi în „sânul lui Avraam”, iar pe bogatul l-a aruncat în focul iadului. (Citiţi pe larg această evanghelie la Luca 17, 19-31)