În această atmosferă au sosit Rusaliile anului 1935, care s-au sărbătorit atunci pe ziua de 16 iunie.
Potrivit obiceiului ca, în fiecare an, de Rusalii, să se ţină la Sibiu Congresul Oastei, Mitropolia, care se pregătea pentru o condamnare publică a Părintelui Iosif de către delegaţii Oastei din întreaga ţară, pregătea acest teren şi făcea o mare publicitate pentru o cât mai largă participare a ostaşilor la Sibiu cu această ocazie.
A intra în Oastea Domnului nu înseamnă a-ți pune „gând bun” să te lași de răutăți, ci înseamnă să fii doborât cu păcatele și cu răutățile la picioarele Crucii… – pr. Iosif Trifa
Psalmul 49, versetul 11
Nu toţi oamenii pot fi bogaţi pe pământ, dar cei care au avuţii nu le au prin meritul lor, ci numai prin mila şi prin îngăduinţa lui Dumnezeu. Căci un dar al milei lui Dumnezeu este că ei s-au născut în sânul unei familii avute… Cu cine s-ar fi judecat ei dacă nu se năşteau acolo, ci în coliba unui sărac sau în cortul unui ţigan?
Astfel a trecut şi primăvara anului 1964.
În închisoare începuse un suflu nou. Hrana se îmbunătăţise mult. Începuse o nouă perioadă de reeducare, dar altfel decât cea din urmă cu ani. În camere se primeau ziare şi cărţi… Slujbaşii închisorii se purtau altfel… Eram scoşi din când în când în marele hol al închisorii unde începuseră să ruleze filme. Aşteptam aceste filme cu vădită nerăbdare nu pentru fleacurile ce le arătau, ci fiindcă acolo aveam prilejul să ne întâlnim cu unii dintre ceilalţi fraţi şi cunoscuţi de care eram despărţiţi prin celule, de luni şi ani…
Psalmul 49, versetul 8
O, acest uriaş şi cutremurător Preţ al Răscumpărării, pe care nimeni dintre oameni nu l-ar fi putut plăti niciodată, nici pentru sine, nici pentru altul, ce mare Taină şi ce mare Har al dragostei lui Dumnezeu este acest Preţ al Răscumpărării noastre! Nici un argint sau vreun aur de pe lume n-ar fi putut avea valoarea cerută de acest Preţ (I Petru 1, 18-19). Nici un lucru pieritor sau nepieritor, oricât de valoros ar fi, n-ar fi putut niciodată face răscumpărarea sufletelor noastre.
După toate acestea, am primit o invitație specială să merg într-o duminică la catedrală să vedem și să ne bucurăm de bunul mers al lucrurilor de acolo.
Am făcut acest drum cu bucurie și pe ziua de 11 iunie 1988 am ajuns să stau dimineață de vorbă cu Înaltul Nica la Arhiepiscopie, iar duminică, 12 iunie, să particip atât la Liturghie, cât și la vecernia misionară, în catedrală. L-a programul de după masă am fost invitat în fața unei mari mulțimi de ascultători și de frați să țin o cuvântare de 25-30 de minute, ceea ce am și făcut.
Apostolul din duminica 1 după Rusalii (a tuturor sfinților)
Fericit este acela care, întrebând, află pe cel care ştie să-i spună. Şi, căutând, află pe acela care ştie să-i arate. Fericit este acela care, cerând, află pe acela care poate să-i dea. Și iubind, află pe acela care îl iubeşte. Fericit este acela care, dorind credința, o află pe cea adevărată. Și umblând după mântuire, o ia pe urmele celor care au dobândit-o.
Diavolul nu cere să i se deschidă ușa de tot. El se mulțumește și cu puțin. El e mulțumit când începe omul să fure un ou, să bea un pahar de rachiu… că apoi știe el că această ușiță se va deschide mai târziu de tot și va intra pe ea triumfător cu toată gloata lui. – pr. Iosif Trifa
A doua zi ştiu că era Duminica Rusaliilor anului 1930, ziua de 8 iunie. Şi ştiu că, după biserică, am stat numai acasă, citind cartea mea, de care nu mă mai puteam despărţi.
Era cam pe la ceasul trei după-amiază când ajunsesem la ultimele pagini ale cărţii unde scria despre mişcarea duhovnicească a „Oastei Domnului“, care începuse în ţara şi în Biserica noastră cu şapte ani înainte şi care este o chemare din partea Domnului şi a Mântuitorului nostru Iisus Hristos pentru fiecare suflet la o hotărâre de viaţă nouă, predată total lui Dumnezeu. Pentru că numai aşa putem fi mântuiţi din potopul păcatelor de acum şi din potopul pedepsei veşnice care îi aşteaptă pe toţi cei care păcătuiesc, dar nu vor să se întoarcă la Dumnezeu.
Psalmul 49, versetul 1
Orice fiinţă care primeşte viaţă şi mişcare pe pământul acesta făcut de Mâinile şi de Cuvântul lui Dumnezeu, care primeşte lumina de la soarele făcut de El, care se adapă cu apa izvoarelor făcute de EI, care mănâncă pâinea crescută de El şi respiră aerul făcut de El, — orice astfel de fiinţă are, mai presus de orice, datoria să se supună Lui şi să asculte de El tocmai pentru toate acestea. Nu există nici o suflare de viaţă care să aibă drept să n-asculte de Dumnezeu şi să nu se supună rânduielilor aşezate de EI pentru armonia universală. Toţi locuitorii lumilor văzute şi ale celor nevăzute trebuie, din îndemnul conştiinţei sau din aI instinctului lor, să asculte de Dumnezeu, împlinind Voia şi Cuvântul Aceluia de la Care şi-au primit fiinţa şi mişcarea. Adică viaţa. Şi puterea de a o trăi (Fapte 17, 24-28).