Apostolul din duminica 1 după Rusalii (a tuturor sfinților)
Fericit este acela care, întrebând, află pe cel care ştie să-i spună. Şi, căutând, află pe acela care ştie să-i arate. Fericit este acela care, cerând, află pe acela care poate să-i dea. Și iubind, află pe acela care îl iubeşte. Fericit este acela care, dorind credința, o află pe cea adevărată. Și umblând după mântuire, o ia pe urmele celor care au dobândit-o.
Căci numai acela care o ia pe urmele oilor sfinte va ajunge odată în staulul sfânt. Şi numai cine se duce după glasul Păstorului va ajunge fericit în braţele Lui. Mijlocul prin care Dumnezeu Îşi alege pe ai Lui dintre toţi ceilalți este cernerea, cuptorul, suferința.
Cernerea alege grâul din pleavă, cuptorul alege aurul din zgură, suferința alege pe cei credincioşi dintre ceilalți.
Iată, noi fericim pe cei care au suferit — spune Sfântul Cuvânt. De ce? Pentru că numai suferinţa i-a putut alege şi prin ea s-au putut dovedi cei cu adevărat credincioşi. Numai cine primeşte să şi sufere pentru Dumnezeu dovedeşte că-L iubeşte.
Cine merge pentru Dumnezeu numai câtă vreme sunt mesele încărcate şi zilele liniştite şi primirile lăudăroase încă n-a dovedit nimic. La mese se înghesuie, de obicei, numai pomănarii, la soare ies numai lighioanele şi la avantaje vin cu grămada toți nechemații.
Dar când vin foamea, amenințarea, furtuna – pomănarii fug, târâtoarele se ascund, grămada se leapădă. În schimbul unui folos trecător, toţi aceştia îşi vând cu grabă folosul lor cel veşnic. În suferință, în prigonire, în cuptor şi pe cruce, nu rămâne cu Hristos decât acela care, aflând credința Lui cea de mare preţ, n-o mai poate lăsa, nici dacă trebuie să-şi dea viața pentru ea.
Pe Sinai, câţi n-au auzit glasul lui Dumnezeu, tunetele şi fulgerele Lui, dar câţi dintre ei au ascultat poruncile pe care le dădea El… (Evrei 3, 15-19)?
În Ierusalim, câţi n-au auzit glasul Tatălui Proslăvit, dar câți dintre ei au luat aminte la el (loan 12, 28-30)? Pe Golgota, câți n-au văzut lucrurile cutremurătoare, întunericul, cutremurul, sfâşierea catapetesmei Templului, învierea morților, dar câţi dintre aceştia au învăţat ceva din ele şi câţi au ținut minte acest învățământ (Matei 27, 45-54)?
Cu Saul, pe drumul Damascului, câți n-au auzit glasul ceresc şi câți n-au văzut lumina, dar câţi şi dintre aceştia au făcut ca Pavel (Fapte 9, 7 şi 22, 9)?
În lucrarea aceasta a Domnului, în care harul Său sfânt ne-a adus şi pe noi, o, cât de mulţi eram la început!… Cât de mulți au auzit Cuvântul Domnului din gura Părintelui Iosif, a fratelui Marini, a atâtora dintre trimişii înflăcăraţi ai Duhului Sfânt… Cât de mulţi au mers încolonaţi sub steagurile cu semnul sfânt al Crucii Mântuitorului nostru şi pe care era scris numele frumos al Oastei Lui!
Cât de mulți au purtat atunci pe pieptul lor, deasupra inimii lor tinere, promisă Domnului, frumoasa cruciuliță primită la legământ şi pe care era scris cu litere de aur: „lar tu te luptă şi şuferă ca un bun ostaş al lui Hristos” (II Timotei 2, 3)!
Dar câți dintre ei au mai rămas după prima furtună grea, venită atât de neaşteptat şi dezlănțuită atât de necruţător peste rândurile noastre?
Primul vânt puternic a trântit dintr-o dată jumătate din pădurea noastră. Toţi copacii cei mai lăudaţi şi mai falnici s-au prăbuşit cu rădăcinile în sus, ca şi cum ar fi fost sădiţi în nişte nisip mişcător. Apoi, pârjolul următor le-a pustiit şi locul lor, şi urmele, în așa fel că nu se mai cunoaşte nici unde erau.
Alţii, pentru o promisiune sau pentru o ameninţare, n-au mai ținut seamă de nimic, s-au lepădat de tot ce avuseseră până atunci ceresc, dar îndepărtat. Şi au ales ceea ce era mai pământesc, dar mai aproape.
Şi numai o rămăşiţă au fost cei care, pentru ca să dobândească o înviere mai bună, au rezistat furtunii şi au suferit cuptoarele, lăsând în ele frânturi ale fiinţei lor, sângele şi sudoarea lor, fiinţe şi lucruri de nemaiînlocuit pentru unii. Dar NU şi-au ars şi nu şi-au lăsat nici credinţa, nici nădejdea, nici dragostea inimii lor. Dar chiar şi dintre aceştia au fost mulţi care, deşi părea că vor intra frumos în tunelul întunecos al încercării, n-au fost tot aşa când au văzut că se apropie de ei.
Uşa mântuirii acesteia este, într-adevăr, foarte îngustă și joasă. Puţini se pot strânge şi apleca într-atâta încât să nu se prăbuşească la intrarea ei sau să nu fugă.
Tot acest minunat capitol al credinței, iată, este plin numai de lei, de foc, de săbii, de chinuri, de batjocuri, lanţuri, bătăi, închisori de ucişi cu pietre, de tăiaţi cu ferăstrăul, de pribegi îmbrăcați în piei de animale, de lipsiți de toate, de chinuiţi şi munciţi — ei, de care lumea nu era vrednică, ei, care erau singurii vrednici din lume, au avut loc numai în pustiuri, acolo unde nu erau oameni, prin peşteri şi prin crăpăturile pământului, fiindcă acestea erau singurele locuri din care încă nu-i alungaseră oamenii. Acolo locuiau fiarele pământului, iar fiarele nu erau atât de sălbatice ca oamenii. Fiarele i-au primit pe sfinţi să locuiască cu ele — oamenii, nu.
Dar va veni în curând vremea când oamenii nu-i vor mai suferi pe sfinţii lui Hristos nici acolo. Oamenii vor cuprinde şi aceste ultime locuri în care mai puteau să se retragă credința adevărată şi dragostea sfântă.
Dar când credinţa adevărată şi dragostea sfântă — aceste fiice şi comori scumpe ale Cerului, lăsate pe pământ pentru a strânge pe cei care doresc Cerul — nu vor mai avea loc nicăieri în lume, atunci Domnul lor va veni după ele şi după fiii lor, aducându-le fericita lor izbăvire, prin arătarea Slavei Sale — Marele Iisus Hristos, Dumnezeul şi Mântuitorul celor care au pierdut totul pentru ca să-L câştige pe EI (Filipeni 3, 7-11; Tit 2, 13). Şi, atunci, El va aduce acea înviere, nespus mai bună, tuturor celor care n-au primit izbăvirile acestei lumi, fiindcă lumea le-o cerea, în schimbul lor, tocmai pe aceasta.
Traian Dorz, Hristos - Puterea Apostoliei, vol. 1
