După întâmplarea cu banii moșului, îmi era frică să intru în casa unde fusese cojocelul din care i-am luat. Odată, intrând cu bunica mea acolo, mi-a arătat ea, sus pe perete, icoana Sfântului Nicolae și mi-a zis:
– Îl vezi tu pe Sfântul Nicolae acolo? El te-a văzut când ai luat tu banii de la moșul și el te-a spus!
În lumea noastră de azi se petrec o mulțime de lucruri care ne arată limpede ce rea e viața omului fără călăuza credinței. Apar lucrări de seamă, care pot deschide ochii omului să vadă bine și sănătos și să nu se amăgească cu luciri înșelătoare. Totuși omul trece pe lângă acestea fără a le vedea și-și duce viața sa înainte, cum s-a îndulcit s-o ducă, cum crede el că e bine. Dacă îi vorbești tu de astfel de lucruri, nu te ascultă bucuros. Dacă vrei să-i dai ceva de folos să citească, nu se prinde. Parcă ar fi fermecat, ochii lui stau ațintiți aiurea și dorurile lui plutesc departe de ce-i spui tu.
Haide acum să intrăm înlăuntrul oraşului, să-i prescriem legi şi să facem ordine, o dată ce am rânduit bine porţile. Mai întâi să aflăm cu precizie unde sunt casele şi vistieriile locuitorilor oraşului, unde locuiesc atât cetăţenii serioşi, cat şi cei uşuratici.
Se spune că mânia, partea irascibilă a sufletului, îşi are locuinţa în piept, în inima din piept, pofta îşi are locuinţa în ficat, iar raţiunea, în creier. Fiecare dintre ele are virtuţi şi vicii. Virtuţile părţii irascibile ale sufletului sunt: răbdarea şi blândeţea, iar viciile sunt: arţagul şi încăpăţânarea. Virtutea poftei este castitatea, iar viciul: desfrânarea. Virtutea raţiunii este înţelepciunea, iar viciul: prostia. Să ne îngrijim deci ca în inima, în ficatul şi în creierul copilului să ia naştere numai virtuţile, iar virtuţile la rândul lor sa dea naştere unor cetăţeni virtuoşi, nu vicioşi. Într-adevăr, aceste puteri ale sufletului: partea irascibilă, pofta şi raţiunea sunt ca nişte mame care dau naştere gândurilor.
Nu Te dor, Iisuse, Mâinile străpunse
cât trăirea noastră în păcate-ascunse.
Nu Te dor asprimea spinilor cununii
cât umblarea noastră-n căile minciunii.
Nu Te doare, Doamne, sulița-ascuțită
cât Te doare Sfânta Casă pângărită.
Nu Te dor oricâte rane-a Pătimirii
cât înstrăinarea fiilor iubirii.
Un cuvânt spune Domnul și femeile aducătoare de vești bune sunt o mare oștire. (Psalmul 68, 11)
Cine n-a auzit de ea? Cine n-o cunoaște? Ea face parte din marele număr al binecuvântatelor slujitoare ale Domnului Iisus și ale Bisericii Sale vii. A fost în timpul vieții ei de pe pământ diaconiță, adică slujitoare a Bisericii din Cencrea (Grecia). Binecuvântat să fie Domnul, Care a ridicat-o, în harul Său, împreună cu alți mulți, și pe Fivi, sora noastră a cărei amintire ne umple sufletele de bucurie și nădejde. Și ne bucurăm că, în harul Său, El a ridicat și în zilele noastre încă alte multe surori ca ea care îi slujesc Lui, cheltuindu-și viața și darurile primite în lucrarea dragostei Lui de pe pământ pentru răspândirea Evangheliei și ajutorarea celor ce sunt în nevoie.
Nu sta liniștit acolo unde zaci necredincios,
scoală când Hristos te cheamă, vino grabnic la Hristos,
pune astăzi legământul până încă poți să-l pui
– astăzi este-această vreme, mâine trece vremea lui.
Nu sta liniștit acolo unde vezi numai păcat,
scoală-te degrab și pleacă până poți să scapi curat
că dacă-ntârzii și vine Judecata peste toți,
ușa are să se-nchidă și-ai ieși – și n-ai să poți.
A merge în calea gusturilor noastre înseamnă a merge într-o cale potrivnică nouă. Deși ni se pare că aceea este calea noastră, fiindcă ne place, dovada se face îndată că este calea care nu se potrivește cu ființa noastră, fiindcă ne roade și ne doboară. Într-adevăr, care om ar putea spune că păcatul l-a dus la înălțare, la fericire? Totdeauna gustarea păcatului aduce o stare de dezgust. Trebuie să mai treacă apoi o vreme pentru ca omul din nou să poftească spre el. Păcatul nu este în firea noastră. Este boala care s-a furișat în trupul nostru și ne-a strâmbat șirul drept al faptelor noastre.
După ce copilul a crescut mai mare, spune-i și întâmplări care să-i sădească în suflet mai multă frică de Dumnezeu. Când mintea lui e încă fragedă nu-i pune lui astfel de poveri, ca să nu se sperie. Dar când este de cincisprezece ani, și chiar mai mult, să audă relatări despre gheenă. Dar mai bine când este de zece, opt ani și mai puțin chiar, să audă în toată amănunțimea istoria potopului, a Sodomei, istorisirile despre cele petrecute în Egipt, toate câte sunt pline cu pedepse trimise de Dumnezeu pentru oameni. Când crește mai mare, să audă istorisiri din Noul Testament, din timpul harului, istorisiri despre gheenă. Îngrădește-i auzul cu aceste relatări și cu altele nenumărate pe care le ai din propria ta experiență.
Nu te-ndoi ci crede că după orice nor
e-un soare și mai dulce, e-un rod și mai cu spor.
Nu norul este veșnic ci soarele e-acel
ce-nvinge și rămâne atotputernic, el.
Nu te uita la tine că ești atât de slab,
nici la vrăjmașul care te-ar nimici degrab’.
Nu te uita la ziduri, la porțile de fier,
la ura ce scrâșnește – ci uită-te la cer.
Să vă iubiți! Așa le-a poruncit Mântuitorul ucenicilor Săi cu puțin timp înainte de pătimirea și moartea Sa pe cruce. Nici o altă poruncă nu le-a dat, decât aceasta singură: Să vă iubiți unii pe alții așa cum v-am iubit Eu. Nu le-a dat alte porunci, fiindcă toate poruncile și toată legea, fără iubire, nu înseamnă nimic. Dragostea însă, singură, le plinește pe toate. Dragostea este împlinirea legii (Romani 13, 8-10). Nici chiar credința, jertfele, milostenia și darurile nu trag în cumpăna veșniciei dacă nu sunt izvorâte din adevărata iubire.
