Psalmul 43, versetul 1
Când încape omul cel slab şi cinstit pe mâna unor oameni nedrepţi şi nemiloşi, plini de vicleşug şi de nelegiuiri, într-adevăr numai Bunul Dumnezeu îi mai face dreptate. Şi numai El îi mai aude plângerile lui. Niciodată cei tirani şi nedrepţi n-au nici vreme, nici plăcere să facă aşa ceva. Plini de trufie şi de răutate, ei îşi bat joc când cineva vorbeşte de conştiinţă, de dreptate, de respectul deaproapelui, de drepturile omului…
Un om oarecare — spune Evanghelia — se pogora de la Ierusalim în Ierihon şi a căzut între tâlhari, care, dezbrăcându-l pe el şi rănindu-l, s-au dus, lăsându-l abia viu.
„Şi după întâmplare, un preot oarecare s-a pogorât pe calea aceasta şi, văzându-l pe el, a trecut [pe] alăturea”…
Psalmul 42, versetul 11
În mâhnirile şi gemetele sufletului nostru este totdeauna o durere pentru neîmplinirea unei dorinţe spre care nădăjduiam. Suntem mâhniţi şi gemem adânc adeseori pentru nimicirea sau întreruperea sau amânarea împlinirii unei dorinţe scumpe la care ţineam adânc şi care speram puternic să ni se împlinească. Poate o dorinţă la care aveam drept — sau ni se părea că avem.
Psalmul 42, versetul 4
Amintirile noastre sunt viaţa noastră, cu toate bucuriile avute în ea, cu toate rănile ei, cu toate zguduirile, luminişurile şi umbrele ei. Sunt chivotul sfânt în care ne adunăm toate comorile şi tainele noastre spre care totdeauna întoarcem cu evlavie, cu duioşie, cu respect şi cu plăcere gândul nostru. Sau sunt mormintele în care îngropăm speranţele ori deznădejdile noastre amare şi dorinţele împlinite sau neîmplinite… Sunt albumul nostru de fotografii pe care totdeauna îl deschidem cu dorinţă şi îl închidem cu regrete.
Căci El este pacea noastră, care din doi a făcut unul şi a surpat zidul de la mijloc care îi despărţea (Efeseni 2, 14).
Închipuiţi-vă o mare furtunoasă cu cer întunecat şi cu valuri puternice… Între vânturile furioase şi valurile înspumegate, o corăbioară luptă să răzbească spre ţărmul îndepărtat la un adăpost liniştit. După lupte şi primejdii de neînchipuit, în ultimele clipe şi cu ultimele puteri, iată, în sfârşit, limanul de adăpost. O, ce negrăită bucurie: Iată salvarea!
În primul atac, Satana încercase să răzbească prin foamea ce o suferea Mântuitorul. El lasă acum această uşă şi încearcă să intre prin alta. „Iisus acesta este un om foarte religios – îşi va fi zis Satana – de pofta mâncării nici nu vrea să ştie… El trebuie atacat cu o ispită sufletească… S-a lăudat cu încrederea ce o are în Dumnezeu, hai să-L ispitesc tocmai cu această încredere!… M-a izbit cu o vorbă din Sf. Scriptură, hai să-L izbesc şi eu cu alta!“
Cea dintâi luptă dintre Iisus şi Satana s-a dat în pustie. Mersul acestei lupte se află istoristit în Evangheliile de la Matei, cap. 4 vers. 1–11 şi Luca, cap. 4, 1–15. Să cercetăm cu de-amănuntul această luptă.
Doar niciodată evanghelia de duminică nu s-a arătat aşa de mult între oameni ca astăzi. Iată, spre pildă: războiul a lăsat 300 de mii de orfani, care trăiesc în chipul lui Lazăr cel sărac şi flămând. Iar faţă în față cu aceşti Lazări se ridică 30 de mii de milionari şi îmbogățiți în război şi după război (şi numărul lor tot creşte mereu şi azi) care trăiesc în palate şi desfătări ca bogatul din evanghelie.
După biruinţa din Eden, diavolul a pus mâna pe cârmuirea lumii. Pe Adam l-a dat jos din scaunul de stăpânitor al pământului, în care îl aşezase Dumnezeu şi s-a suit el în acest scaun. Satana pusese mâinile pe frânele domniei. Dar lumea nu putea să rămână sub stăpânirea şi cârmuirea lui Satana.
Pe lângă apucăturile ce le-a folosit în grădina Edenului, trebuie să ştim că Satana mai are încă şi alte multe apucături pe care le foloseşte în atacurile sale. Trebuie să ştim că Satana nu se ascunde numai în dosul poftelor şi patimilor rele, ci el se ascunde şi în dosul oamenilor. Diavolul imită pe Domnul.