Câștig și pierdere – Ioan Marini

Am pierdut toate, ca să câștig pe Hristos (Filipeni 3, 8). Hristos în voi nădejdea slavei. Voi aveți totul deplin în El (Coloseni 1, 27; 2, 10).

Măreață, minunată taină. Nu-s cuvinte de a o spune; numai inima predată, izbăvită de domnia eului și stăpânită de Duhul, trăiește taina în ascuns de orice ochi omenesc. Ce ospăț! Ce cântece! Ce doruri! Ce mulțumire! Ce bucurie! Numai la El. I Corinteni 2, 9 se gustă de aici, de acum. Dar ce va fi însuși ospățul! El este comoara ascunsă… mărgăritarul de preț. Când cineva a avut experiența lui Zacheu sau a femeii păcătoase (Luca 7, 44-48; 19, 8-10) atunci înțelege “târgul” de la Matei 13, 44-46. Atunci îl înțelege pe Saul din Tars care a lăsat totul pentru a se consacra lui Hristos. Înțelege pe apostolul Pavel pentru care toate lucrurile care erau câștiguri, le-a socotit ca o pierdere din pricina lui Hristos. Pentru El și pentru prețul nespus de mare al cunoașterii Lui, am pierdut toate și le socotesc ca gunoi, ca să câștig pe Hristos (Filipeni 3, 7-8).

Astfel este în economia harului. Trebuie să pierdem pentru a putea câștiga. Să pierdem ceea ce ține de mamona, pentru a câștiga pe Hristos și ceea ce ține de El. În Împărăția lui Dumnezeu nu există dualitate. Ori un stăpân, ori altul. Ori înăuntru, ori afară. Ori cu Hristos, ori cu mamona. Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni (Matei 6, 24; II Corinteni 6, 14-15). O vorbă zice: “Dă-l pe unul Unuia”. Un suflet ai, dă-l lui Hristos. O viață ai, închin-o Lui. Nenorocirea creștinismului modern este acea ”formă de evlavie” (II Timotei 3, 1-6), credința că poate sluji la doi stăpâni și deci compromisul care i-a devenit trăsătură de căpetenie, după cum era la cei dintâi creștini intransigența față de păcat și despărțirea hotărâtă de tot ceea ce este lume… Singurul care domnea era Hristos cel viu în inimile lor, de aceea era atâta har și binecuvântare în viața personală și în comunitățile din vremea primară.

Compromisul este preludiul (înainte mergătorul) ultimei căderi care se numește “apostazie” (lepădare de credință) care deschide calea antihristului (II Tesaloniceni). Dar oare ce “pierdem” ca să “câștigăm” în Împărăția lui Dumnezeu? Nimic altceva decât ceea ce de fapt este sortit pieirii, lucruri care ne pierd pe noi, dacă le păstrăm… Fără Hristos, Pavel ar fi rămas un fariseu mândru, poate ar fi ajuns un mare preot vestit și stimat de toți, apoi s-ar fi coborât în bezna morții și a osândei. Dar Zacheu? Un om putred de bogat, având case și bani din belșug, dar neputându-se bucura de ele, căci cugetul îi era neliniștit din pricina nedreptăților sau adormit – un hoit încă în viață fiind… Femeia păcătoasă? O curtezană împodobită, o pricină de păcătuire pentru mulți și apoi apusul unei comete care se stinge pe totdeauna.

Dar când Domnul Hristos s-a ivit în calea lor, Mărgăritarul a fost prețuit la adevărata lui valoare – fiecare a vândut totul și l-a cumpărat. Și nu s-au înșelat… Ce frumos strălucesc înaintea ochilor noștri acești “falimentari ai vieții”, cum le-ar zice cineva, dar ce frumoasă va fi strălucirea lor, în slava fără de sfârșit a cerului.

Nimeni nu s-a înșelat vreodată, “prăpădindu-și” averea ca Zacheu, aruncând la gunoi slava lumii ca Pavel și pocăindu-se în țărână la picioarele lui Iisus ca femeia de la Luca 7. Trebuie să trăiești ca la Matei 10, 37-39; 16, 2-26 și Ioan 12, 25-26 pentru a câștiga premiul cel mare. Se poate spune atunci: fericită pierdere, fericit câștig…

Și dacă suferim pentru aceasta? Eu socotesc că suferințele din vremea de acum, nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită față de noi (Romani 8, 18). O mie de vieți dacă am avea și le-am cheltui și pierde toate pentru Hristos, nici aceasta nu poate fi pusă alături cu slava viitoare. Este o jertfă prea mică față de măreția slavei veșnice, care are să fie descoperită față de cei credincioși. Atunci nu-i mirare că apostolul Pavel vorbește așa cum vorbește în epistola Romani 8, 35-39. Este oare și cu noi așa?

Să-L ai pe Domnul Iisus, să fii copil al lui Dumnezeu, să ai numele scris în cartea vieții, aceasta e mai mult decât împărăția lui Alexandru, imperiul lui Cezar sau tronul lui Ludovic XIV-lea, regele soare. Unde sunt aceștia și alți biruitori și străluciți ai lumii? S-au dus, nimic n-a mai rămas din strălucirea lor, “dar cei înțelepți vor străluci ca strălucirea cerului, și cei ce vor învăța pe mulți să umble în neprihănire vor străluci ca stelele, în veac și în veci de veci” (Daniel 12, 3).

Într-adevăr:

Ce fericire de-a cunoaște,
Pe Cel ce-n veci e neschimbat
Ce fericire să-ai aproape
Pe Cel Preabinecuvântat.

Ioan Marini, Ziarul Familia Creștină, anul 1942, nr.10-11, pag. 4