Ne-a ajuns mânia lui Dumnezeu, auzi ici şi colo pe oameni, spunând. Şi în această vreme cu atâtea războaie, lipsuri, necazuri, suferinţe şi strâmtorări, nu-i greu să poţi vedea că o mână nevăzută, stă întinsă asupra pământului ca să-l pedepsească.
Alţii se întreabă, De ce oare toate acestea? Cine e de vină? Şi la această întrebare, ţările se grăbesc să răspundă, învinuindu-se unele pe altele de nenorocirile care le-au lovit, ca şi când unii ar avea toată vina, iar ceilalţi ar fi nevinovaţi. Ce spune însă Cuvântul lui Dumnezeu?… El spune că toţi sunt vinovaţi. „Toţi s-au abătut şi au ajuns nişte netrebnici” ( Romani 3, 12). – La Coloseni 3, 5-6, scrie: „De aceea omorâţi mădularele voastre care sunt pe pământ: curvia, necurăţia, patima, pofta rea şi lăcomia care este o închinare la idoli. Din pricina acestor lucruri vine mînia lui Dumnezeu peste fiii neascultării.”
Iată dar pricina pedepselor şi nenorocirilor, a „mâniei lui Dumnezeu” care loveşte pe locuitorii pământului. Iată pricina războaielor, a suferinţelor şi lipsurilor de tot felul: păcatul, închinarea la idoli (la pofte).
De la început a fost aşa. Păcatul care este o călcare a voii lui Dumnezeu, a avut ca urmare nenorocirea, pedeapsa, mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării.
Pe Cain l-a ajuns pedeapsa după ce a omorât pe fratele său Abel. Potopul a venit ca o urmare a vieţii destrăbălate a oamenilor. „Domnul a văzut că răutatea oamenilor era mare pe pământ şi că toate întocmirile gândurilor din inima lor erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău.” (Facere 6, 5). Sodoma şi Gomora au fost nimicite tot din pricina păcatului. „Şi Domnul a zis: Strigătul împotriva Sodomei şi Gomorei s-a mărit, şi păcatul lor este într-adevăr nespus de greu.” (Facere 18, 20). Poporul Evreu a fost pedepsit în decursul istoriei lui în nenumărate rânduri, din pricina păcatului desfrânării şi idolatriei la care s-a dedat. În prooroci, se scrie pe larg despre acest lucru. Apostolul Pavel, făcând amintire despre ce li s-a întâmplat Iudeilor, ne face luători aminte: „Să nu fiţi închinători la idoli, ca unii din ei, după cum este scris: „Poporul a şezut să mănânce şi să bea; şi s-au sculat să joace.” Să nu curvim cum au curvit unii din ei, aşa că într-o singură zi au căzut douăzeci şi trei de mii. Să nu ispitim pe Domnul, cum L-au ispitit unii din ei şi au pierit prin şerpi. Să nu cârtiţi, cum au cârtit unii din ei şi au fost nimiciţi de Nimicitorul. Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde şi au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile veacurilor.” (Corinteni 10, 7-11)
Istoria stă apoi martoră că în decursul timpurilor, popoarele au pierit tot din pricina păcatului, care le-a nimicit mai întâi simţul moral de bine, dreptate şi milă, şi apoi când păcatul nu mai avea frâu, totul s-a prăbuşit în pierzare.
Unde sunt vechii sirieni, babilonieni şi persani? O pildă izbitoare serveşte şi poporul roman. Cât de puternic, cât de temut şi cât de întins era pe vremuri imperiul roman. Şi cât s-a prăbuşit de grozav uriaşul! Nimic nu s-a ales de el.
Istoricii (cei care cercetează viaţa şi mersul popoarelor), pun această cădere pe seama multor pricini. Dar pricina căderii lui se poate spune, era aceeaşi, una singură: păcatul. Acest popor, putred de bogat, a pierit îngropat în bogăţie şi desfrâu. Atâta argint şi aur era la Roma, în cât şi potcoavele cailor se făceau din argint. Muzeele şi casele dezgropate din lavă din fostul oraş Pompei – distrus de vulcan – care cuprind diferite tablouri şi sculpturi arată apoi cea mai joasă stare de neruşinare şi desfrâu la care s-a putut ajunge vreodată. (Plăcerea ce-o au şi oamenii de azi pentru „nuduri” – picturi neruşinate – arată că veacul nostru vrea să se ia la întrecere cu cel de-atunci)…
Fiindcă Roma de atunci n-a vrut sa-L primească pe Hristos, alegând păcatul şi fărădelegea, fiindcă a vărsat sângele celor ce au crezut în Hristos, s-a prăbuşit în groapa pieirii, săpată de mânia lui Dumnezeu.
Toate acestea ne pot spune şi nouă celor de acum ceva! Păcatul, ca păcat în sine, ca o călcare a voii lui Dumnezeu şi apoi ca o neascultare, nesocotire şi călcare a Evangheliei harului, devine un îndoit păcat, iar pedeapsa o îndoită pedeapsă. De aceea se întreabă şi apostolul Petru … „care va fi sfârşitul celor ce nu ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu? (1 Petru 4, 17). De aceea spunem tuturor: „S-a împlinit vremea şi împărăţia lui Dumnezeu este aproape, pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie.” (Marcu 1, 15).
Ioan Marini , „Familia Creștină”, anul 1941, nr. 3, pag. 15
