Sora Antonica s-a născut în 26 martie 1913, în comuna Preluci, județul Bacău, unde a trăit până la vârsta de 19 ani, când s-a căsătorit în Comănești cu Toma Candit. N-a avut trupește nici un copil, dar sufletește, Domnul i-a dat și ei mulți fii și fiice, pe care i-a ajutat cu tot ce a știut și a putut.
Când Domnul a făcut ca sămânța Cuvântului Sfânt al Oastei Domnului să fie semănată cu putere și prin părțile Comăneștilor, una dintre cele mai frumoase semințe a căzut și în pământul cel bun al inimii surorii Antonica, iar lacrimile și căldura inimii ei iubitoare și milostive au făcut să rodească atât de frumos și de mult!
De dragul Domnului Iisus și al fraților, era în stare de orice osteneli și de jertfe. Toată viața ei a fost fără odihnă în privința cercetării adunărilor și a ajutorării celor ce erau în stări grele. Curajul ei în mărturisirea Evangheliei o făcea să stea de vorbă despre mântuirea lor cu toate sufletele pe care le întâlnea în orice ocazie. Le vorbea despre Domnul chiar și oamenilor mai sus-puși: medicilor, oamenilor legii, autorităţilor cu care avea ocazia să aibă a face, fără nici o frică ori reţinere.
Cumpăra cărţile şi foile Oastei şi le răspândea, dăruindu-le fără nici o plată tuturor celor ce vedea ea că doresc să-L cunoască pe Domnul. Și le vorbea cald și stăruitor despre marea trebuință a fiecăruia de mântuire a sufletului său.
În dorința de a-și împlini datoria de mamă în familia sa și neavând copii, sora Antonica a luat de la orfelinat o fetiță rămasă fără părinți în urma războiului. A îngrijit-o și a crescut-o cu mult drag, în temerea de Dumnezeu, sădind în inima ei Cuvântul Domnului… La vremea căsătoriei, i-a găsit un frate bun cu care a întemeiat apoi o familie fericită, dăruită de Dumnezeu cu numeroși copii, pe care amândouă mamele s-au străduit până la sfârșitul ei să-i crească după voia cea Sfântă a lui Dumnezeu.
Deși soțul surorii Antonica n-a urmat-o în legământul pentru Domnul, totuși el n-a împiedicat-o de tot în lucrul ei sfânt. A fost și el mai mult sau mai puțin binevoitor și înțelegător față de chemarea și jertfa surorii Antonica. Din cauza asta a putut și ea ca și celelalte surori ostenitoare să alerge și să lucreze pentru Domnul și pentru frați.
Avem și noi atât de multe amintiri duioase și recunoscătoare față de jertfa ei. Căci de multe ori ne-a fost de folos și de ajutor în anii grei ai încercării, când a alergat și ea cu tot ce putea în ajutorul nostru pe la închisori sau prin locurile de deportare pentru Domnul. Ori prin spitale și alte locuri de suferință.
În această lucrare de ajutorare frățească, de jertfă și rugăciune, sora Antonica a fost unită și apropiată și de alte surori harnice și iubitoare care au încurajat-o și mângâiat-o cel mai mult. Mai ales cu sora Marița Iftimoiu, cu Ilinca Bratu și Elena Chivoiu, alte scumpe surori care, la fel, făceau neîncetat slujba aceasta. Despre fiecare dintre aceste surori s-ar putea spune nespus de multe astfel de fapte binecuvântate. Mai ales sora Ilinca Bratu: n-a fost bolnav știut de ea la care să nu meargă cu mângâiere și îngrijire. Bolnavii care nu aveau pe nimeni o aveau pe ea. Îi curăța și îi îngrijea până ce le punea mâinile pe piept. Numai din dragoste pentru Domnul și din milă de aproapele. Așa suflete binecuvântate au fost aceste surori ale noastre – și încă atâtea altele crescute în această lucrare a Oastei Domnului.
În anul 1966, Domnul a chemat-o pe sora Antonica la El. Când se apropia vremea plecării ei, Domnul Iisus a înștiințat-o, trimițându-i în vis o ființă luminoasă, îmbrăcată în haine aurii, care i-a spus: „Pregătește-te să pleci la Domnul. Nu peste multă vreme voi veni să te iau. Iată această pânză și veșmântul meu: când le vei vedea alb, să ştii să fii gata.”
Înştiinţată astfel, sora Antonica a început să-și pună repede în rânduială toate lucrurile ei. A împărțit săracilor tot ce avea al ai personal, a mers pe la frați și surori, cerându-și iertare de tot ce le-a mai greșit – și a lăsat familiei sale ultimele ei îndemnuri.
În noaptea de 3 aprilie, ființa luminoasă i s-a arătat din nou cu haina și pânza albe. Sora Antonica a înțeles. Dimineața s-a dus la sora Elena Chivoiu, să-i spună. La întoarcerea acasă a izbit-o o mașină, trântind-o cu capul de trotuar. Astfel a trecut sora Antonica la Domnul. în Împărăția Lui Cerească, în ziua de 3 aprilie 1966.
Au venit frații și surorile din multe părți la privegherea și înmormântarea ei, fiindcă ea era cunoscută până departe și mulți îi purtau recunoștință pentru ceea ce le făcuse ea în viața ei.
Dumnezeu i-a umplut casa ei, goală altădată, cu o familie fericită. Fiii ei au acum 11 copilași care Îl slăvesc pe Domnul cu frumoasele cântări pe care le învățau, cei dintâi dintre, ei de la bunica lor credincioasă.
Pilda frumoasă a vieții și a faptelor surorii Antonica se adaugă la celelalte multe pilde vrednice ale sfintelor femei care L-au iubit pe Domnul și care au căutat cu toată evlavia și dăruirea ființei lor să-l urmeze pe Iisus oriunde era nevoie de o slujbă pentru El și ai Lui.
Domnul și mântuitorul nostru și al lor să le dăruiască răsplata strălucită în ceruri. Amin.
Slăvit să fie Domnul!
Traian Dorz, Fericiții noștri înaintași