Un tată adevărat rămâne tată pentru fiii şi fiicele sale în orice vreme. Tatăl nostru Dumnezeu nu poate fi decât bun, iubitor, înţelegător, milostiv şi răbdător faţă de noi toţi fiii şi fiicele Lui, – oricare ar fi starea dintre noi, fiii Lui.
Fiii unui tată nu întotdeauna se iubesc şi se înţeleg între ei. Dar tatăl îi iubeşte şi îi înţelege pe toţi. Unii fii se pot lepăda şi se pot despărţi de tatăl lor, dar tatăl adevărat şi inima lui – nu se poate despărţi de tot de ei niciodată.
Fiul cel pierdut a putut jigni pe tatăl său, a putut trânti poarta cu mânie, a putut pleca fără să se uite înapoi şi a putut trăi departe de tatăl său ani de zile fără să-i pese şi fără să-l dorească. Dar tatăl n-a putut… El a plâns la despărţirea fiului…
L-a durut la trântirea portiţei, l-a zdrobit că fiul pleacă fără măcar să se uite înapoi… Şi a suferit toţi anii despărţirii lui, stând adesea cu mâna streaşină la ochii scăldaţi în lacrimi, privind ceasuri întregi pe drumul de unde aştepta să se întoarcă iarăşi dragul lui copil plecat… Până ce s-a întors…
Şi când fiul, în sfârşit, s-a întors… cine l-a văzut întâi? Cine i-a alergat de departe înainte, cine i-a căzut pe grumaz şi l-a sărutat mult?… Cine, decât dragostea zdrobită, dar rămasă dulce a tatălui; inima lui frântă, dar rămasă iubitoare, sânul lui dispreţuit, dar rămas cald, primitor şi bun? Dintre toate iubirile mari, adânci şi răbdătoare, – cea mai mare, mai adâncă şi mai înţelegătoare cred că este iubirea tatălui. Iată inima Tatălui nostru Ceresc.
Iubirea mamei e altfel… e mai uşoară, mai zgomotoasă, mai săritoare, mai apropiată… Ca o cămaşă, mai aproape de piele, dar mai subţire. Pe când iubirea tatălui este ceva mai depărtată, mai tăcută, mai liniştită, – dar ea este mai adâncă, mai caldă, mai durabilă… Ca un cojoc care este ceva mai departe de piele, dar este mai cald, mai ocrotitor, mai gros, mai sigur decât cămaşa.
Iubirea mamei chiar dacă e mai apropiată, este mai slabă şi nu te poate totdeauna ocroti şi ajuta prea mult. Dar iubirea tatălui, chiar dacă nu este totdeauna zgomotoasă şi săritoare, – este totdeauna puternică, statornică, credincioasă, apropiată şi plină de înţelegătoare bunătate.
Iată dragostea Tatălui nostru Ceresc, pe care trebuie să-L iubim din tot sufletul nostru, cu aceeaşi iubire profundă, supusă, devotată şi veşnică – pe cât de mare este datoria recunoştinţei noastre faţă de El pentru tot ce ne-a dat şi ne-a promis El. Acesta trebuie să fie simţământul inimii noastre faţă de Tatăl Ceresc. Şi din izvorul acesta trebuie să curgă neîncetat toată dragostea cu care să fim gata şi noi totdeauna să-I dăm ascultarea şi iubirea vieţii noastre întregi. Neschimbaţi faţă de El, cum este şi El faţă de noi. Atunci şi noi îi vom fi Lui adevăraţi fii şi fiice, cum ne este El nouă un adevărat Tată şi Părinte!
Traian Dorz, Credința încununată
