Bunătatea şi dragostea Tatălui nostru Cel Ceresc iartă într-adevăr greşelile noastre de care ne căim înaintea Lui, iar ele ne sunt şterse şi uitate din pricina Sângelui Scump al Domnului nostru Iisus Hristos, pentru Jertfa Lui răscumpărătoare şi mântuitoare (I Ioan 2, 2). Dar Sfinţenia şi Dreptatea lui Dumnezeu trebuie să curăţească urmele acestor vinovăţii lăsate peste fiinţa noastră, spre a fi noi din nou curaţi deplin.
Curăţirea urmelor vinovăţiei noastre o face numai flacăra încercării, pedeapsa înnoitoare şi vindecătoare prin care se înlătură şi se acoperă iarăşi totul. De aceea pedeapsa face parte din iertare. Da, căci numai după ce am trecut prin această spălare şi frecare se curăţă deplin pata lăsată de vinovăţia săvârşită. Şi poate fi ea depărtată deplin de pe haina conştiinţei noastre.
Dacă totuşi, păcătuind, am ajuns în pedeapsa care este neapărat trebuincioasă pentru iertarea şi curăţirea noastră, să nu cârtim împotriva Domnului, nici să fim nerăbdători; oricât de lungă şi de amară ne-ar părea că este pedeapsa Lui, să o răbdăm, – căci numai aşa putem fi readuşi în starea de dinainte de a păcătui.
După ce am trecut prin curăţirea suferinţei, sufletul nostru ne va fi uşurat şi înţelepţit prin aceasta şi-L va lăuda fericit pe Dumnezeu, Care, chiar cu preţul unei grele, dar trecătoare amărăciuni, ne-a dat din nou o stare de har, – refăcându-ne părtăşia cu El într-un fel mult mai adânc şi mult mai înalt ca înainte. Orice suferinţă este urcarea cu încă o treaptă spre viaţa sfinţită în Hristos.
Omul care, oriunde este trimis şi orice însărcinare primeşte, nu murmură şi nu cârteşte, nu se întunecă şi nu strigă, nu bombăneşte şi nu trânteşte, nu se arată împotrivitor şi nu se plânge, – ci, de fiecare dată, se arată gata să asculte cu bucurie, să dea cu inimă largă, să meargă cu bunăvoinţă şi să înceapă fără zăbavă ceea ce i se cere, – acela este adevăratul rob al lui Hristos.
Ce minunat este să vezi un suflet credincios care, cu bucurie, este oricând gata să se facă tuturor totul (I Corinteni 9, 22).
Pe care oricine îl poate lua oricând ca pildă de bucurie şi de răbdare, de smerenie şi de bunăvoinţă, de cinste şi de hărnicie, de înţelepciune şi de cumpătare… Chiar dacă acela care priveşte la un astfel de frate este mai bătrân ca el, sau mai învăţat, sau mai sănătos, el – ca dragul Timotei – poate fi o pildă tuturor. Pe faţa unui astfel de om străluceşte totdeauna pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere şi care îi călăuzeşte neîncetat orice gând şi orice hotărâre a inimii lui în chip deplin, bucuros şi grabnic în Hristos (Filipeni 4, 7).
În relaţiile sale de fiu al bucuriei sfinte, nu numai cu Dumnezeu, dar şi cu cel mai din urmă om, va fi împodobit totdeauna cu acea rară şi fericită virtute care este buna-cuviinţă îndatoritoare. Toate acestea îl vor face să fie admirat chiar şi de aceia care nu-l pot iubi din pricina credinţei şi a ascultării lui de Hristos.
Dacă, şi aşa, tot trebuie să suferim, sau să lucrăm, sau să mergem, sau să luptăm, sau să stăm, – de ce să nu facem aceasta cu bucurie, când în felul acesta totul este şi mai uşor, şi mai plăcut, şi mai frumos, şi mai creştineşte pentru noi! Şi pentru Dumnezeu!
Nici o hotărâre nu-i mai folositoare şi mai sănătoasă decât aceea pe care o ia omul când este condus de gândul de a se purta cu înţelepciune pe o cale neprihănită. Această bună hotărâre – dacă omul o urmează totdeauna – îi fereşte viaţa de nenumărate păcate, şi conştiinţa de apăsarea oricăror poveri, şi amintirile de multe ocări, şi ruşine, şi durere.
Poartă-te cu înţelepciune faţă de tine însuţi, încă din vremea când ai viaţa înainte. Şi ai grijă, cu atât mai mult, faţă de datoriile pe care le ai în familia ta, în societatea ta, în munca ta şi în generaţia ta. Ca să nu-ţi pară rău la sfârşit pentru neîmplinirea nici uneia din ele. Pe calea asta mergi în pace, căci Dumnezeu va fi cu tine. Amin.
Traian Dorz, Cununile slăvite
