Poate că tu te bucuri când poţi să înşeli, să nedreptăţeşti, să furi, să minţi, să-i păcăleşti pe alţii şi să râzi de ei. Când îi poţi atrage să facă răul – şi nu când îi vezi umblând să facă binele. Atunci mai bine întristează-te.
Poate că tu te bucuri mai degrabă când cineva calcă voia lui Dumnezeu, nu când o ascultă. Când îi vezi că le merge rău, nu când le merge bine. Când duc lipsuri şi sunt nefericiţi, nu când se împacă şi cresc în cele bune. Poate că te bucuri când le poţi lua ceva altora, nu când le poţi da. Când îi prosteşti, nu când îi luminezi. Când sunt prinşi în curse, nu când scapă. Atunci tu eşti un demon, nu om. Bucuriile acestea nu sunt decât bucurii satanice.
Când vezi ceva măreţ, slăveşte-L cu toată puterea cuvântului şi a tăcerii tale pe Dumnezeul Cel Măreţ, Care a creat aceste măreţii şi Care ţi le arată şi ţie. El a creat măreţele frumuseţi ale munţilor strălucitori în apusul sau în răsăritul soarelui… El creează frumuseţea cerului înstelat. El, punţile mişcătoare de aur peste înaltul mării, când răsare luna…
Dumnezeu a creat minunăţiile cerului însorit, şi a ierbii înrourate, şi a lanurilor aurii, şi a pădurii pline de viaţă şi de cântare, şi a izvoarelor dulci şi limpezi, şi a tot, a tot ce poate încânta ochii şi ferici inima. El, numai El – Cel Frumos, şi Fericit, şi Bun. Să-L slăvim neîncetat cu toţii şi din toată inima noastră.
Laudă-L şi tu, fiul şi sufletul meu, înalt şi adânc pe Fericitul şi Minunatul Alcătuitor al tuturor acestor comori de frumuseţe şi de măreţie… Laudă-L uimit pe Singurul Care are Nemurirea, pe Minunatul şi Dulcele Binefăcător, Care ne-a iubit atât de mult, încât a creat pentru încântarea sufletelor noastre atâtea frumuseţi.
Laudă-L şi tu pe Cel care locuieşte într-o lumină de care nu poţi să te apropii, pe Care nici un om nu L-a văzut şi nici nu-L poate vedea,
Care are cinstea şi puterea veşnică. Fiindcă numai El le ţine şi le împrospătează neîncetat pe toate, – pentru noi, pentru tine…
Când eşti purtat spre înălţimi de noi adevăruri, prin împărtăşirea Tainelor dumnezeieşti, şi te saturi de bucuriile nepământeşti, – atunci dă slavă lui Dumnezeu cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău, cu toată puterea ta şi cu toată inima ta, care trăieşte clipe unice de fericire unică şi cerească, prin harul Lui, numai prin harul Lui…
Ziua cea mare şi înfricoşată va fi sfârşitul veacurilor, adică al timpului, va fi nimicirea şi pedepsirea definitivă a Răului şi transformarea şi sfinţirea desăvârşită a întregii creaţiuni atinse de păcat. Va fi schimbarea tuturor legilor firii. Şi înnoirea veşnică a cerurilor şi a pământului. Va fi începutul veşniciei – pe care noi acum nici n-o putem bănui ce înseamnă (Psalmul 102, 26-27; Matei 13, 43 şi 24, 35; II Petru 3, 13; Apocalipsa 21, 1).
Pedeapsa face parte din iertarea celui care îţi doreşte un bine şi mai mare.
Dacă orice fărădelege înseamnă o încălcare a dreptei rânduieli aşezate de Dumnezeu între El şi noi, – atunci fiecare stricare a acestui echilibru se cere îndreptată printr-o pedeapsă potrivită exact cu mărimea greşelii săvârşite, spre a readuce din nou la mijloc cumpăna dreptăţii din Mâinile Lui.
Traian Dorz, Cununile slăvite
