Uitarea, niciodată – Traian Dorz

Uitarea, niciodată, nimic să nu-ți ascundă.
Iubirea-ți scaldă totul cu limpedea ei undă.
Recunoștința-ți vină mereu cu flori divine,
Spre cine ți-a dat mâna, spre cel ce-ți face bine.

Micimea, niciodată, să nu te facă-n stare,
Să uiți recunoștința spre cine ți-e datoare.
Că nu ești mai netrebnic și vinovat vreodată,
Ca, dacă-întorci călcâiul, spre cel ce ți-a fost tată.

Mândria, niciodată, să nu te-înnebunească,
Până-ți ajunge gura batjocuri să grăiască
Chiar împotriva celui ce, singurul pe lume,
Te-a ridicat din tină și ți-a făcut un nume.

Căci dacă toate-acestea te vor orbi pe tine,
Ești vrednic pe vecie de blestem și rușine.
Poți să tot cânți atuncea, și să tot spui de toate,
Aceasta, doar osânda, ce-o porți, o să-ți arate.

Nu-i orb mai orb pe lume ca cel ‘nălțat de soartă
Prin merite umflate și laudă deșartă.
Căci, pe acela-l duce trufia nebuniei
Mai sigur ca pe-oricare, în focul veșniciei.