Puține-s zilele – Traian Dorz

Puține-s zilele pe care le-am risipit nepăsător
dar cât aș vrea ca nici acestea
să nu-mi întunece-amintirea.
Puține-s urmele vieții ce nu le pot privi ușor
dar cât de mult aș vrea, niciuna,
să nu-mi fi fost
și nicăierea.

Ce fericită-i amintirea izvorului mereu curat
ce nu alungă, niciodată, pe nimenea
oricât i-ar cere
și nu așteaptă răsplătire pentru nimic
din tot ce-a dat
ci dă mereu, de orice dată,
cu-aceeași proaspătă plăcere.

Ce fericită-i amintirea trăirii soarelui și-a ploii
ce nu aleg cui dau lumina
și binefacerile-ntruna
– Ce dulce-i tot ce-nvăț din asta
spre-ndestulările nevoii
acelor care nu pot cere
dar flămânzesc întotdeauna.

Așa aș vrea și eu să-mi fie
și-acele zile care nu-s.
Așa le-aș vrea și-acele urme
a căror față mă-ntristează
ca-n ziua cercetării mele
s-aduc în Faţa Ta Iisus
din fiecare zi, o roadă
din fiecare urmă-o rază.