Pe malul unei ape – Traian Dorz

Pe malul unei ape îmi pare că am stat,
la marginea vieții ce mi-a trecut prin față.
Cu trecerea ei, câte speranțe-am spulberat
și umbrele acestea, eu le credeam viață.

Câte-am văzut prin lume și câte le-am respins
privind plăcerea dulce cu plata cea amară.
Cel ce-nvingea prin ură era cel mai învins.
Când nu-i lumina-n suflet, zadarnic e-n afară.

Prea mulți lovesc cu pietre în cei ce i-au hrănit.
Prea mulți plătesc cu palme primita mângâiere.
Dar crinul, crin rămâne, oricât ar fi zdrobit
și-omida, tot omidă, oricâtă cinste are.

Câți am văzut, odată, nălțați de-un val și-un vânt
și-ndată, dup-aceea, cum i-a-nghițit osânda.
Ce grabnic se ridică, – tot grabnic e și-nfrânt
ci numai a iubirii e veșnică izbânda.

Pe malu-acestei ape mai stau puțin și-acum
și mulțumesc Luminii ce mi le-arată mie,
să-nvăț că toată slava lumească-i numai fum,
doar Slava ce-o promite Hristos, e pe vecie!