Apropierea lui Dumnezeu (II) – Traian Dorz

Cât de primejdios este păcatul şi cât de multe sunt ispitele vrăjmaşului înşelător, întinse ca nişte laţuri şi curse ucigătoare pe toate căile noastre! În cât de multe feluri ştie amăgitorul să ne atragă spre cădere – şi cât de aplecată este firea noastră pământească să asculte şi să urmeze orice drum rău pe care o momeşte satana.

Cât de grăbiţi devenim noi, chiar şi cei mai leneşi, când este vorba de un lucru ispititor, şi cât de orbiţi sunt ochii noştri trupeşti – şi chiar şi cei sufleteşti – de frumuseţea înşelătoare a păcatului…

Vai de cei ce privesc în jos, şi merg înapoi! Aceasta nu mai este mergere – ci prăbuşire.

Uneori, după ani de umblare pe căile înfrânării şi ale ascultării de Dumnezeu, adeseori descoperim încă în inimile noastre îndemnuri de care ne îngrozim. Adeseori ne pomenim că ochii noştri se întorc spre lucruri de care ne ruşinăm.

Adeseori ne trezim cu gânduri şi cu dorinţe spre fapte pe care credem că le-am omorât pe totdeauna în mădularele noastre încă demult (Colos. 3, 5-9).

Aceasta se întâmplă numai când încetăm urcarea spre Dumnezeu.

Nu puţini au fost credincioşii care după mulţi ani de viaţă trăiţi cu teamă şi cu iubire în ascultarea înfrânată după voia lui Dumnezeu, s-au pomenit, într-o clipă nefericită de ispitire, că şi-au pierdut vederea sănătoasă… Au părăsit calea înfrânării şi s-au prăbuşit în prăpastia păcatului, atraşi de o ispită… sau de mai multe. Acesta este începutul prăbuşirii lor veşnice.

În clipa căderii, unii şi-au rupt picioarele (râvna pentru Domnul), alţii spinarea (statornicia) credinţei, alţii şi-au pierdut chiar capul (pe Dumnezeu) pentru totdeauna.

De aceea, necurmat avem nevoie să ne întoarcem ochii spre Hristos, Singurul în care avem biruinţa şi adăpostirea. Necurmat avem nevoie să fim atenţi la cuvintele lui Iisus şi la pildele Lui, şi la îndemnurile Sale, şi la înştiinţările Lui. Necurmat trebuie să ne rugăm (1 Tes. 5, 17). Necurmat trebuie să veghem (1 Petru 5, 8). Fiindcă necurmat potrivnicul nostru diavolul ne dă târcoale, umblând să ne înghită, şi să ne piardă pe totdeauna.

Necurmat trebuie să alergăm, căci orice lenevire va duce la amorţire şi îngheţare.

 

Traian Dorz, Porțile veșniciei