Apostolul duminicii a 11-a după Rusalii (I) – Traian Dorz

Pecetea apostoliei mele

Fiecare avem în lumea asta şi din lupta asta sfântă a vestirii Evangheliei o adunare scumpă, de care suntem mai legaţi decât oricare alta. Şi nişte suflete scumpe de care suntem legaţi mai mult decât oricare altele.

Acestea sunt, de obicei: adunarea dragostei noastre dintâi, locul din care avem primele amintiri frumoase cu Domnul, primele mărturisiri ale Cuvântului, primele bucurii frăţeşti, primele suflete aduse de noi la Dumnezeu. Şi fiinţele deosebit de dragi, de care inima noastră este legată cu toată puterea vieţii şi căldurii ei. Acestea sunt acele suflete care au primit prin noi prima veste dulce a mântuirii. Primele raze ale iubirii din Hristos. De aceste valori scumpe ale inimii noastre rămânem legaţi pentru totdeauna şi cu o putere de nebiruit.

Adeseori, Sfântul Apostol îşi amintea despre aceste frumoase şi grele zile ale începutului mărturisirii sale, la Corint… Când am venit în mijlocul vostru – le spune el – eram slab, fricos şi plin de cutremur (cum este orice începător). Dar învăţătura şi propovăduirea mea nu stăteau în vorbirile înduplecătoare ale înţelepciunii, ci într-o dovadă dată de Duhul şi de putere, pentru ca credinţa voastră să nu fie întemeiată pe înţelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu (I Cointeni 2, 3-5).

Pe puterea lui Dumnezeu… Da, toată pecetea apostoliei Sfântului Pavel este şi rămâne aceasta: credinţa fraţilor să nu fie întemeiată pe înţelepciunea oamenilor, nici pe organizarea oamenilor, nici pe râvna oamenilor, nici pe talentul şi numele oamenilor, nici pe ostenelile sau priceperea sau autorizaţia oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu.

Toată taina unităţii, a biruinţei şi a roadelor Lucrării lui Hristos stă în faptul că ea s-a întemeiat numai pe El. Ea nu s-a întemeiat şi nu trebuie să se întemeieze niciodată pe puterea oamenilor şi nici pe înţelepciunea lor. Nici pe numele unora dintre oameni, oricât de însemnaţi ar fi sau ar fi fost ei. Ci numai pe Numele şi Puterea lui Hristos. Şi toată cauza slăbiciunilor Lucrării lui Dumnezeu, a dezbinărilor şi a nimicirii, stă şi va sta totdeauna în bizuirea şi întemeierea ei pe priceperea, pe numele sau pe autorizaţia unor oameni.

Sfântul Pavel ştia că, atâta vreme cât mersul Lucrării lui Hristos va fi încredinţat puternic de către fraţi şi surori cu rugăciune, cu post, cu credinţă, cu curăţie de inimă, cu smerenie şi cu ascultare necurmată în mâinile lui Hristos, tot atâta vreme Lucrarea Sa va propăşi, şi în număr, şi în roade, şi în putere.

Dar – îndată ce îngâmfarea unor oameni se va ridica peste această credinţă şi vor începe să-şi ia ei locuri de conducători în această Lucrare, să îndrume ei, să organizeze ei, să dirijeze ei – atunci toată puterea şi toate roadele se pierd, fiindcă începe lupta de partide, dorinţa de întâietate, foamea după laude şi câştiguri omeneşti, spre paguba şi durerea lui Hristos.

Fraţii mei, lucrători ai Domnului, băgaţi de seamă la această ispită! Nu luaţi Lucrarea Domnului din mâinile Lui! Şi nu lăsaţi pe oamenii lăudăroşi şi încrezuţi, ambiţioşi şi neascultători ca s-o ia şi s-o ducă după ei, după rătăcirile lor, după interesele şi scopurile omeneşti. Nici chiar voi, buni lucrători ai Domnului, nu căutaţi să vă luaţi roluri prea alese şi prea îndrăzneţe, amestecându-vă cu gândurile voastre de organizare pentru a lua voi în mâinile voastre conducerea Lucrării vii a Duhului Sfânt, din mâinile Lui. Lăsaţi-o, căci El o va conduce mai fericit decât oricare dintre noi, căci e a Lui! Şi El Şi-a dat Sângele Său pentru ea.

Luaţi aminte şi uitaţi-vă cum a condus-o Domnul fără nici un om, până astăzi. Aduceţi-vă aminte de vremea când rămăsesem atât de puţini şi de dispreţuiţi că nimeni nu ne mai numea pe noi «Oastea Domnului», ci numai „o schismă“, „o rătăcire“, „o facţiune“ şi „o rămăşiţă“… Eram prigoniţi, ocărâţi, dispreţuiţi şi alungaţi din loc în loc iar de numele nostru toţi se lepădau ca de ceva lepros şi respingător… Aduceţi-vă aminte cine se mai gândea atunci că Lucrarea aceasta va mai supravieţui acestor batjocuri şi prigoniri!

Apoi, aduceţi-vă aminte de cealaltă încercare de foc care a venit, după aceea, peste ea! Şi despre pârjolul rămas în urma acestei încercări.

Cine s-a mai gândit şi atunci că va mai rămâne în picioare măcar cineva dintre noi? Şi ceva din ea? Atât de sălbatic loveau vrăjmaşii din afară.

Cine a condus-o atunci? Cine a apărat-o? Cine a îngrijit-o, ca să nu piară nimicită şi zdrobită de ei?

Aduceţi-vă aminte apoi cum lucraseră duhurile rătăcirilor şi ale dezbinărilor în toate sufletele şi adunările noastre!… Când mulţi nu-şi mai făceau nici cruce, nu mai mergeau nici la biserică, nici nu se mai împărtăşeau cu Sfintele Taine… Parcă toate erau numai de lepădat…

Cine a avut grijă să vină iarăşi duhul curatei înţelepciuni, care să trezească minţile amăgite de viclenia celor care semănaseră învăţăturile rătăcite printre fraţi?…

Cine a trezit atunci puternic conştiinţa celor care dormiseră la datorie, sau se ascunseseră în vremea furtunii, când vrăjmaşul profitase de nenorocirea care dăduse peste noi şi reuşise să-şi strecoare uneltele şi rătăcirile lui, pentru a ne îndepărta de ţinta noastră şi a atrage prin acestea toată Lucrarea Domnului în apele acestea tulburi, spre a o îneca?

Cine a salvat-o atunci de vrăjmaşii dinlăuntru? Cine a trecut-o cu bine prin aceste primejdii şi a scăpat-o din această cursă pierzătoare? Cine a făcut ca aceste unelte ale dezbinării, care erau atât de lăudate şi ascultate cândva printre fraţi, acum să fie scoase afară din adunări, oprite de către toţi să mai vorbească şi date ca pildă nimicitoare?

Cine altul, dacă nu Însuşi Domnul nostru, Care are grijă de Lucrarea Lui?

Da, Însuşi Domnul Iisus veghează asupra Lucrării Lui! Şi Duhul Sfânt, prin puterea Sa şi prin uneltele Sale smerite şi nelăudate în faţa oamenilor.

Da, El a făcut ca, astăzi, Lucrarea Oastei Sale Sfinte nu numai să ajungă bine orientată pe învăţătura cea dreaptă şi adevărată a Bisericii de la început;

nu numai să ajungă strâns unită şi bine zidită înăuntru, prin aceeaşi dreaptă, bună şi străbună credinţă; nu numai să se întindă ca un uriaş copac verde şi puternic peste toată ţara şi până departe peste hotare, cu adunări de sute de suflete, cu nunţi de mii de suflete, cu număr de sute şi sute de mii de suflete, cu un tineret puternic şi frumos, cu nişte lucrări şi roade de la care se înfruptă neamuri şi neamuri, până la marginile pământului, – dar şi cu o faimă ce s-a dus în toată lumea… Şi Numele Domnului e vestit şi cântat prin ea mai mult ca oricând şi ca prin oricine!

Încă o dată: cine a făcut asta? Cine altul decât El, Domnul şi Mântuitorul nostru, al Cărui Nume este chemat peste această Lucrare? Şi a Cărui putere o păzeşte? Cine altul ar mai fi putut face aşa ceva? Atunci, dacă este aşa, să ne pătrundem cu toţii de toată credinţa şi smerenia, de toată evlavia şi teama sfântă în umblarea cu Domnul pe calea acestei Lucrări, ţinând-o cu statornice.

Aceasta să fie pecetea apostoliei noastre, după cum aceasta a fost şi pecetea apostoliei Sfântului Pavel, a Sfântului Ioan Gură de Aur, a Sfântului Părinte Iosif – marii şi credincioşii noştri înaintaşi.

Traian Dorz, Hristos – Puterea Apostoliei