Totdeauna neascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu aduce păcatul. Păcatul totdeauna întinează și strică cugetul. Cugetul stricat totdeauna rătăcește credința și strâmbă judecata. Iar omul cu credința rătăcită și cu judecata strâmbă numește binele rău și răul îl numește bine. Numește adevărul minciună, iar minciuna o numește adevăr. Numește virtutea păcat, iar păcatul virtute. Când răsturnarea adevărului se întâmplă în mulțime, atunci are loc decăderea și stricăciunea în masă a unui întreg popor sau a mai multora. Și duce sigur la prăbușirea și nimicirea întregilor mulțimi bolnave de neascultarea de Dumnezeu.
Din starea blestemată a neascultării de Dumnezeu, cum să mai poată judeca bine o gloată sau un individ? Cu o minte blestemată, cum să mai poată gândi drept, sănătos și ordonat? Și cu o limbă blestemată, cum să nu hulească, să nu mintă și să nu blesteme? O, ce stare nefericită este neascultarea de Dumnezeu!
Meritul celor credincioși este că ei se desprind dintr-o stare de neascultare, se smulg dintr-o astfel de mentalitate vrăjmașă lui Dumnezeu, se despart cu grabă și groază de ceata celor ce se împotrivesc lui Dumnezeu și, înspăimântați de păcatul acestora și de felul acesta nebunesc de a gândi, fug de sub blestemul care îi așteaptă pe cei răi, salvându-se în echilibrul unei rațiuni sănătoase și în credința unei inimi smerite. Aceasta este salvarea lor veșnică.
Pe toate celelalte lucruri, Dumnezeu le-a făcut doar cu Cuvântul Său și după chipul dorințelor Sale, dar pe om l-a făcut chiar cu mâinile Lui și chiar după propriul Său Chip. Adică l-a făcut după felul și după forma însușirilor Sale Dumnezeiești. Ce origine nobilă are omul! Ce gânduri înalte ar trebui să-l însuflețească!
Înfățișarea de afară, trupească, a omului este numai închipuirea, numai icoana, numai simbolul celor sufletești din lăuntrul lui. Trupul omului este doar vasul în care își aduce într-o clipă rodul veșnic sufletul lui, partea aceea ce este nemuritoare în om, suflare dată lui de Dumnezeu din El Însuși. Făcându-l după Chipul Său, adică dându-i aceleași înfățisări nevăzute ca ale Sale, și insuflându-i Duhul Său cel Sfânt, Dumnezeu l-a făcut pe om de o natură asemănătoare cu a Lui: veșnică și liberă.
Adam înseamnă: cel după chipul lui Dumnezeu. Făcându-i cunoscută voia Sa, Dumnezeu i-a arătat omului drumul ascultării și i-a făcut făgăduințele prin care omul ar putea ajunge una cu Creatorul său. Robul, una cu Stăpânul și făptura, una cu Făcătorul Său. O, ce destin divin avea omul! Dar toți oamenii s-au abătut (Romani 3, 12)… și prin păcat și-a pierdut fiecare om în parte și toată omenirea la un loc, toate însușirile și toate darurile date la început de Dumnezeu.
Păcatul a stricat dintr-o dată tot Chipul desăvârșit al lui Dumnezeu din om. Adam înseamnă și: cel din țărâna pământului. Omul putea să se facă după chipul lui Dumnezeu, dar a ales mai degrabă să se facă după chipul pământului. De aceea a trebuit să vină apoi iarași Fiul lui Dumnezeu, Hristos Iisus, Cel de-o Ființă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut. Pentru ca, într-o fire omenească, să trăiască sfințenia și ascultarea desăvârșită, aducând Jertfa Sa datorită Căreia omul să poată fi reabilitat, răscumpărat din blestemul în care căzuse, eliberat din stăpânirea diavolului și de sub puterea păcatului și a morții.
Astfel, omul – întreagă omenirea – a putut căpăta din nou și pe totdeauna, prin ascultarea și sfințenia lui în Hristos, ceea ce pierduse prin neascultarea și căderea sa. O, ce har negrăit de mare avem noi în Scumpul nostru Mântuitor!
Părtașia cu Hristos este împrumutarea și continuarea în noi a însușirilor Sale, ca a sevei din viță în mugur. Aceasta este dobândirea firii Dumnezeiești. Iar aceasta înseamnă îndumnezeirea noastră, a omului, a oamenilor. Saltul salvator este ca din cel mai adânc întuneric la cea mai strălucită lumină. Slavă veșnică lui Dumnezeu, Singurul Care a făcut totul pentru noi!
Amin.
Traian Dorz, Avuția sfântului moștenitor
