Îl chema Cristian… Ce nume frumos şi creştinesc – dar în ce stare sufletească nenorocită ajunsese. Nu era căsătorit, fusese abia logodit când fusese arestat. Avea numai pe mama lui bătrână de care era despărţit de al şaselea an acum. Avea o pregătire superioară şi ocupase un post important în Ministerul Comerţului. Arestarea lui venise pe neaşteptate, tocmai când îşi făcea cele mai frumoase planuri de viaţă…
Am pornit de la exemplul soarelui care există şi care deşi este undeva la o depărtare de mii de ani lumină de pământul nostru totuşi controlează şi determină în totul nu numai viaţa întregului nostru Sistem Solar, ci viaţa fiecărei planete dintre sateliţii săi, în parte. Iar pe această planetă viaţa fiecărei fiinţe, oricât de mare sau de mică ar fi ea.
Iată o câmpie întinsă, cu mii de lanuri de grâu, de porumb, de fire de iarbă sau de păduri cu miliarde de frunze. Aceste miliarde de fire de iarbă ori frunze de arbori, toate cresc în lumina binefăcătoare a soarelui. Priveşte-le dimineaţa când primele lui raze se ivesc, cum se uită toate înspre el, care vine să-i aducă fiecăreia în parte bucuria luminii şi căldurii lui… cum ar veni mama de undeva şi fiecare copilaş al ei îi iese în cale întinzându-i obrăjorul pentru un sărut şi mânuţa pentru un dar. Iar mama le dă fiecăruia. În inima mamei şi în coşul ei, fiecare copilaş în parte ştie că are un loc iubitor şi un dar fericit. Între fiecare copilaş şi mama tuturor, există o relaţie deosebită şi personală.
Tot aşa între fiecare frunză, între fiecare iarbă – şi soare, există o relaţie deosebită şi, cum s-ar zice, personală. Pentru că fiecare îşi primeşte pe stropul său de rouă firicelul lui de rază de acolo, din Centrul Acela de Foc, care este la o distanţă de mii de ani lumină, dar care este totuşi lângă el, ocupându-se chiar de el, de fiecare firicel de iarbă sau firicel de fiinţă.
Nu ziceam şi noi oare când eram copii şi ieşeam zgribuliţi la soare şi somnoroşi, pe prispa casei, ori pe pragul porţii: „soarele meu”; „dă-te la o parte din soarele meu!”
Soarele „meu” – zicem şi acum când ieşim puţintel colea lângă peretele barăcii şi când ne lasă gardianul să ne încălzim la puţin soare ceva mai călduţ afară! Zicem soarele meu căci ştim că de acolo o rază de lumină şi o undă de căldură îmi vine din acel soare numai mie. Acel imens focar de lumină şi căldură are această grijă personală de mine şi are această legătură cu mine. Şi aşa cu fiecare…
— Acum înţelegi cum poate fi Dumnezeu undeva în Spaţiul Imens şi Infinit – şi totuşi ne poate cunoaşte şi ne poate controla îndeaproape şi personal pe fiecare dintre noi? Şi precum soarele, care este izvorul vieţii pentru toate cele sănătoase, tot aşa el este şi izvorul morţii pentru cele bolnave…
— Spune-mi tu, Cristian, în starea ta de necredinţă faţă de Dumnezeu, ai fost tu vreodată fericit? – l-am întrebat eu, după una din acele lungi stări de vorba ale noastre, când ne apropiasem nespus de mult unul de celălalt
— Nu, dragul meu, îmi răspunse el trist cu ochii plini de lacrimi, niciodată eu n-am fost fericit! Mi s-a părut numai că aş putea fi, dar n-am fost. În primii ani ai copilăriei, deşi părinţii mei erau săraci, mi s-a părut că sunt şi eu fericit. Dar curând tatăl meu a murit, iar eu rămas numai cu mama mea, care trebuia să muncească din greu pe la alţii ca noi să avem cu ce trăi şi eu cu ce să învăţ. Atunci când mama mă lua duminicile cu ea la biserică şi ne rugam alături, eram foarte fericit, dar eu nu-mi dădeam seama de asta. Curând însă şcoala şi strada m-au despărţit de sufletul ei şi de credinţa mamei mele. Apoi curând lumea a scos-o şi pe mama din sufletul meu, fiindcă în inima şi în viaţa mea făceam loc tot mai mult unei alte fiinţe, care era o tânără colegă de facultate cu care m-am logodit. Atunci mi s-a părut din nou că sunt fericit… Dar ce curând mi s-a spulberat acest vis.
Acum sunt aici prin aceste pustiuri murdare, cu aceste existenţe la fel de murdare şi în această lume care este o junglă îngrozitoare şi murdară, cu fiinţe respingătoare şi mai primejdioase decât fiarele. Şi nu-mi văd alt rost al vieţii mele decât încetarea cât mai grabnică a acestei existenţe mizerabile şi fără nici un sens. Nu-mi pot explica nici ce rost am şi am avut să vin pe lume….
Şi din ochii lui se vărsau două şiroaie neîntrerupte de lacrimi.
L-am cuprins cu amândouă mâinile de după gât. I-am culcat uşor capul pe umărul meu şi l-am sărutat duios pe lacrimile care îi scăldau obrajii chinuiţi.
— Dragul meu copil, dragul meu Cristian… Plângeam şi eu cu el, legănându-i capul pe umărul şi pe inima mea îndurerată de mila lui.
— Ce nume frumos ai tu, Cristian, numele de urmaş al lui Hristos, de copil al Lui. Mama ta, când ţi-a pus acest nume, a presimţit ea ceva tainic, ceva ceresc. Ce mult te-a iubit mama ta şi ce mult te iubeşte pe tine Dumnezeu. Şi eu te iubesc din toată inima mea, Cristian… Şi tare mult aş dori ca tu să fii salvat din această nenorocită stare în care te zbaţi. Să vii la Domnul Iisus. Să ieşi la Soare din acest pustiu mizerabil. Să scapi din această junglă îngrozitoare şi primejdioasă, la Dumnezeu şi Tatăl tău, la Hristos Mântuitorul, Prietenul şi Binefăcătorul tău…
— Cum, zise el mirat, tu mă iubeşti într-adevăr? În felul acesta numai mama îmi făcea când eram bolnav. Şi logodnica mea, când eram descurajat. Acum sunt şi mai bolnav şi mai descurajat ca oricând. Şi nu mai am nici mamă. Şi nu mai am nici logodnică. Sunt aproape şase ani de când am fost rupt de amândouă aceste fiinţe care, singurele, m-au iubit cu-adevărat pe lumea asta. De aproape şase ani mă întreb zi şi noapte dacă mă mai aşteaptă amândouă – sau nu mă mai aşteaptă nici una dintre ele. Că una era prea bătrână… Cealaltă prea tânără… Şi ochii care nu se văd… Acum regăsesc aici, pe umărul acesta, ceva din dragostea amândurora (mama și logodnica n.n.). Oare este adevărat că mai există pe lumea aceasta printre oameni o dragoste adevărată? Eu n-am cunoscut până acum decât silnicie, înşelătorie, ură şi egoism.
Atunci – şi aşa – s-a închegat între noi legătura prin care Hristos Şi-a făcut un tot mai frumos drum spre înţelegerea şi spre simţirea vieţii lui Cristian.
Traian Dorz, Hristos, Mărturia mea, pag. 272
