În adunările din Sibiu, n-am vorbit în primul an decât de două ori. Îmi era atât de ruşine să mă ridic în faţa fraţilor şi să vorbesc când se aflau acolo Părintele Iosif şi fratele Marini, încât totdeauna stăteam ascuns în rândurile din urmă, spre a nu fi văzut şi cerut de cineva la cuvânt.
Atât Părintele Iosif cât şi ceilalţi fraţi stăruiseră de atâtea ori să iau cuvântul în adunare. Dar n-am vrut şi n-am vrut nicidecum.
Când totuşi am vorbit prima dată, s-a întâmplat aşa:
Fiindu-mi cunoscut obiceiul meu de a mă ascunde spre a nu fi văzut şi chemat la cuvânt, Părintele Iosif, care se afla în fruntea adunării, vrând neapărat să mă facă să ies din această stare a mea, după o cântare, m-a anunţat în auzul tuturor: Acum ne va vorbi fratele nostru Traian Dorz. Să-l ascultăm!
Apoi zâmbi, căutându-mă cu privirea peste tot, să vadă de unde apar.
Toate privirile se întorseseră să mă afle. Din scris mă cunoşteau cu toţii, dar nici unii, până atunci, din cuvânt.
Mi se păru atunci că dintr-o dată se prăbuşeşte peste mine un munte. Nu ştiu cum m-am ridicat şi m-am dus în faţa adunării. Nu ştiu nici despre ce mi-a dat Domnul să vorbesc chiar în clipa aceea, dar ştiu că eu unul am fost foarte nemulţumit de mine.
Acasă, toţi erau bucuroşi de ceea ce îmi făcuse părintele şi mă lăudau, ca să mă îmbune. Dar eu eram atât de ruşinat, că nu-mi mai puteam ridica faţa şi opri lacrimile.
Traian Dorz, Istoria unei Jertfe, vol. II, pag. 446
