După o lună, pe data de 15 iulie 1938, gândul şi alergările pentru o nouă foaie izbutiră. Pe numele său, Titus, fiul Părintelui Iosif, reuşi să obţină o aprobare de la Tribunalul Sibiu pentru tipărirea unei gazete: «Armata Domnului Iisus Biruitorul”.
O nouă însufleţire ne strânse pe toţi să lucrăm pentru continuarea împlinirii marii noastre răspunderi.
Acest număr apăru în 12 pagini, având pe prima pagină repetarea titlului „El veşnic e Biruitor” din frumoasele şi fericitele apariţii de mai înainte ale foilor noastre cu numele lui Iisus, Domnul nostru.
Prin cuvintele pline de putere de sub acest titlu, fratele Marini înfăţişa fericitul adevăr că:
„Hristos, Domnul nostru, în numele Căruia luptăm şi pentru slava Căruia ne jertfim, este şi va fi totdeauna biruitor. Că El ne-a dat pe Duhul Sfânt ca Ocrotitor, Mângâietor şi Ajutor în lupta Evangheliei Sale şi că acum Acesta este Îndrumătorul nostru statornic şi credincios, în vestirea Golgotei şi adâncirea tainei mântuirii. El vorbeşte neîncetat tuturor oamenilor despre Iisus, biruitorul diavolului, al păcatului şi al lumii.
…Predica Duhului Sfânt este aceeaşi şi azi, ca şi în prima zi a Cincizecimii. El ne învaţă şi ne încredinţează că Iisus e viu. Că El veşnic este biruitor. Chiar dacă necredinţa pare să fi biruit pe o clipă şi să fi înfrânt credinţa şi adevărul… Aceasta numai «pare», fiindcă Iisus Hristos este viu şi va fi biruitor în vecii vecilor…
Şi, prin El, şi noi vom fi vii şi biruitori pe veci.
Deci sus inima, iubiţi fraţi, cu vestirea de foc a Golgotei, a sfintei Biserici, aşa precum ne-a învăţat de la Duhul Sfânt scumpul nostru Părinte. Să pornim înainte la luptă, căci Iisus Biruitorul este cu noi.
I. Marini”
Pe toate celelalte pagini urmam noi, toţi, fiecare din cei cunoscuţi de mai ‘nainte cititorilor, cei ce scrisesem foile noastre iubite.
O notă deosebită ducea acest număr de foaie, nota iubirii şi a apropierii dintre toţi copiii lui Dumnezeu, pe care ni le porunceşte Cuvântul sfânt al Evangheliei. Şi ni le poruncesc semnele vremurilor care prevestesc apropierea unor mari nenorociri.
În faţa tuturor acestor nenorociri care se prevesteau apropiate, noi îndemnam din toate puterile la o adevărată întoarcere în masă la Dumnezeu. Căci unirea noastră pe care o doream şi unii şi alţii nu putea veni decât prin această naştere din nou a tuturor în Hristos. Singură această înfiere cerească poate face înfrăţirea credinţei şi a neamului nostru…
Ce puternic credeam noi în acest ideal atunci! Ce moment grav era pentru noi realizarea lui! Ce minunat mijloc ne dăduse Dumnezeu pentru acest scop! Şi ce frumos s-ar fi putut realiza!
Războiul nefericit, care a izbucnit îndată, ne-ar fi aflat uniţi şi credincioşi. Şi cred că Dumnezeu ne-ar fi izbăvit de toate nenorocirile din timpul lui şi de după el şi am fi avut mult mai puţine suferinţe şi pierderi.
Atunci, desigur, nu ştiam prea multe, dar aveam o mare credinţă, o puternică nădejde şi o sinceră iubire.
Şi tot ce lucram, izvora din acestea.
Mulţimea fraţilor şi a cititorilor cunoşteau şi primeau cu bucurie foile noastre, orice titlu ar fi purtat ele şi ori de unde apăreau. Erau obişnuiţi acum cu nedreptatea şi nu se mirau, nici nu se descurajau când aflau că o foaie ne-a fost iarăşi oprită.
Ei ştiau că noi, cei de la redacţie, vom face totul pentru a ieşi, de sub lespedea aruncată peste noi, undeva în altă parte şi sub alt nume. Aşa că ei aşteptau cu răbdare. Când primeau o nouă publicaţie ştiau că este glasul frăţietăţii lor şi se regrupau cu grabă iarăşi în jurul glasului cunoscut.
Bucuria fiecărei apariţii însă era totdeauna însoţită de teama noii sugrumări. Aşa ne-am bucurat noi, mereu tremurând, de Cuvântul Sfintei Scripturi în toţi anii noştri de luptă atât de frumoşi şi atât de chinuiţi.
Bucuria aceasta nouă a noastră, deşi n-o crezusem prea pentru multă vreme, totuşi a ţinut mult mai puţin decât ne gândisem.
Traian Dorz, Istoria unei Jertfe, vol. II, pag. 408
