Al doilea drum a fost în 30 mai la episcopul Timotei, cu care nu mai avusesem nici o comunicare din ziua când fusese ales vicar la Mitropolia Timișoarei și când îi scrisesem o caldă felicitarea în noua chemare sfântă.
Mergeam acum cu frații Moise și Gicu, ei fiind cunoscuți bine la Episcopie. Ne-a primit întâi părintele secretar, care, auzindu-mi numele, ne-a primit cu multă bunăvoință, ca și părintele Lupșor de la Craiova, oferindu-se de îndată să ne înștiințeze la superiorul său.
Am fost primit întâi eu, de față rămânând, pentru a asculta discuția noastră, și părintele secretar Iova.
I-am înfățișat cu aceleași alese și respectuoase cuvinte scopul venirii mele, precum și cele două lucrări pe care le aduceam cu mine, albumul Maicii Domnului, la fel ca și celorlalți, cu un frumos cuvânt de omagiu scris pe prima pagină, după obicei, și apoi memoriul asupra căruia i-am scris câteva cuvinte și rugămintea de a-l susține și dânsul la Sfântul Sinod.
S-a arătat foarte bucuros nu numai de albumul cu Maica Domnului, față de întocmirea căruia a avut multe cuvinte de laudă, mai ales văzând Cuvântul de bucurie scris de părintele Stăniloae, ci și de memoriul nostru și de problema ridicată în el.
Ne-a asigurat de toată stima sa și ne-a împărtășit cu bunăvoință unele dintre preocupările și problemele lor de acolo. Și-a adus aminte de felicitarea mea trimisă la alegerea sa de acum câțiva ani, lucru care m-a surprins, ca o dovadă că totuși se gândise cu atenție tot timpul la activitatea mea. Și că se gândise într-un anumit fel, fiindcă îndată după venirea sa ca vicar la Timișoara s-a arătat destul de ostil față de frații de acolo și aspru în judecățile sale față de noi. Iar de când era aici la Arad a avut dese ieșiri împotriva noastră, iar față de fratele Gicu s-a arătat chiar răuvoitor, desfăcându-i în mod samavolnic contractul său de muncă din postul de economist pe care îl avea de câțiva ani la această Episcopie, numai pentru că făcea parte din Oastea Domnului.
După schimbarea altor câteva cuvinte foarte binevoitoare, m-am ridicat să plec, dar dânsul mă reținea mereu, găsind alte subiecte de discuție și insistând ca ori de câte ori voi mai avea vreun drum prin Arad – chiar și numai pentru câteva minute – să trec pe la dânsul, fiindcă i-a făcut plăcere să discutăm împreună… I-am amintit despre cei doi prieteni cu care venisem și l-am rugat dacă vrea să-i primească pentru câteva minute și pe ei. I-a primit cu plăcere, fiindu-i cunoscuți. Fratele Moise într-un fel, iar fratele Gicu, desigur, din „colaborarea” pe care o avuseseră împreună în timpul cât fusese angajatul lor. A fost, desigur, mai ales cu fratele Gicu, o întrevedere jenantă, dar s-a trecut ușor și înțelept din amândouă părțile peste ce fusese cândva neplăcut, așa că cele câteva cuvinte, ca și despărțirea, au fost cordiale, așa cum era și normal…
Ne-am despărțit cu promisiuni frumoase și, după ce i-am sărutat dreapta, ne-a binecuvântat și am ieșit petrecuți de dânsul până în coridor.
Traian Dorz, Istoria unei Jertfe, vol. IV, pag. 403
