La începutul lunii martie 1972 m-am pomenit cu o chemare la Protopopiatul Beiuş, să fiu pentru ziua de 14 martie acolo. Episcopul de la Oradea avea să‑mi comunice o veste. Era un episcop nou, despre care auzisem multe lucruri bune.
M-am bucurat de această ocazie.
Voi căuta să le înfăţişez din nou cu toată durerea situaţia în care ne găsim şi să le pun pe inimă marea răspundere pe care o au pentru soarta Bisericii ameninţată pe de o parte de rătăcirile şi dezbinările care devin tot mai ameninţătoare din zi în zi, iar pe de altă parte de decăderea şi necredinţa care creşte la fel. E poate ultimul moment când se mai poate face ceva pentru salvarea din această situaţie, pentru oprirea prăbuşirii, pentru reînviorarea vieţii ei duhovniceşti.
În ziua fixată, când am intrat în biroul protopopului, mă aşteptau amândoi, episcopul şi protopopul. Ca din întâmplare însă a venit îndată acolo şi inspectorul cultelor de la Oradea. S-a aşezat şi dânsul pe al patrulea scaun.
– Frate Dorz, începu episcopul, eu te cunosc pe dumneata de mult. Sunt de naştere de pe lângă Săsciori şi eram student teolog când, prin 1945-1946, veneai dumneata pe acolo împreună cu Marini. Deci suntem oarecum cunoştinţe mai vechi.
Te-am chemat să-ţi comunic că Prea Fericitul Patriarh Justinian mi-a încredinţat să-ţi spun că vrea să stea de vorbă cu dumneata în problema Oastei Domnului. Dumneata urmează să-i scrii la Patriarhie, cerând să-ţi fixeze o zi de audienţă pentru această convorbire. Asta este prima chestiune.
A doua: am vrut să te cunosc şi eu şi, fiindcă am auzit despre tot ce ai avut de întâmpinat din cauza activităţii dumitale, aş vrea să te sfătuiesc să te încadrezi şi dumneata şi să-i sfătuieşti şi pe cei din Oastea Domnului să se încadreze mai deplin în viaţa şi în activitatea Bisericii noastre. De ce dumneavoastră să lucraţi separat de noi, preoţii?
– Prea Sfinţite Părinte Episcop, i-am răspuns, Vă mulţumesc respectuos pentru bunăvoinţa pe care ne-o acordaţi, dar cred că nu este greu să se constate că noi ne-am dat de mult şi ne dăm toate străduinţele să ne îndeplinim din îndemnul conştiinţei datoria de credinţă şi de ascultare faţă de Biserică. Dar n-am fost şi nu suntem înţeleşi.
În loc să fim priviţi cu dragoste şi cu încredere – suntem mereu respinşi şi suspectaţi. Am rămas, în multe părţi, doar noi cei care mai mergem la biserică şi care o sprijinim în tot ce are nevoie. Şi, cu toate astea, suntem priviţi ca nişte vrăjmaşi sau, în cel mai bun caz, ca nişte înstrăinaţi de ea. De ce?
– Ei, acum te duci la Patriarhie, zise batjocoritor inspectorul. Şi acolo, între voi, „cei mari”, la nivel înalt, veţi tranşa problema. Ne veţi scăpa astfel şi pe noi de neplăcerile pe care le avem mereu din pricina dumneavoastră.
– Credem că noi nu am dat niciodată ocazie la neplăceri.
– Ehei, câte ne produceţi! Şi mai ales dumneata! Că nu vrei să te cuminţeşti odată şi să te laşi de activitatea asta provocatoare. Nu ţi-a ajuns? Mai vrei? S-ar putea să mai primeşti! Te sfătuiesc şi eu să te linişteşti! Ai acum ocazia să stai de vorbă cu Patriarhul. Dacă nici de el nu vei vrea să asculţi, ce să se mai încerce cu dumneata?
– Frate Dorz, interveni împăciuitor episcopul, te sfătuiesc şi eu părinteşte să faci totul ca atât Autoritatea bisericească, cât şi Autoritatea de Stat să-şi schimbe părerea pe care o au acum despre dumneata. Dă dovadă de ascultare şi nu te mai tot ocupa dumneata de problemele credincioşilor şi ale Bisericii. Are cine să se ocupe de astea!
Dumneata încadrează-te frumos în viaţa parohiei de acolo şi fii şi dumneata ca şi ceilalţi credincioşi din biserica satului dumitale. Acum vremile s-au schimbat şi lucrurile sunt altfel.
Aşa că astea am avut să ţi le spun. Deci îi scrii Prea Fericitului, cerând audienţa!
– Dar cum să fac, Prea Sfinţite? Să scriu direct Prea Fericitului?
– Nu, îi scrii o scrisoare şi mi-o trimiţi mie. Voi însoţi şi eu scrisoarea dumitale cu câteva rânduri către Patriarh.
– Vă mulţumesc. Sărut dreapta. Să trăiţi!
Şi am ieşit.
În ziua următoare duceam la protopopiat două scrisori cu acelaşi plic, pentru a fi trimise la episcopie.
Traian Dorz, Istoria unei Jertfe, vol. III, pag. 523
