La episcopie parcă totul fusese aranjat de mai înainte. Episcopul era în biroul său, secretarul gata.
Am intrat acolo și m-am așezat și eu, cel din urmă, pe al patrulea scaun!
– Prea Sfințite, începu cel ce mă adusese și despre care eu știam că era căpitan, vedeți pe omul acesta? Nu se ține decât de fleacuri și ne dă nouă neîncetat de lucru. Scrie verzi și uscate și le împrăștie, zăpăcind mințile oamenilor și nelăsându-i să-și vadă de treabă. Și, deși i-am pus categoric în vedere să nu mai meargă nicăieri, umblă prin țară și face tot felul de adunări cu ostașii lui din Oastea Domnului, așa că avem mereu tot felul de rapoarte și de necazuri din cauza lui.
– Da, domnule maior, zise episcopul, mi-a spus și mie mitropolitul de la Timișoara că nu de mult a fost și acolo!
– Nu-i adevărat, Prea Sfințite! am răspuns eu. De când mi s-a pus categoric în vedere că n-am voie să mai merg nicăieri, nici n-am mai fost nicăieri.
La Timișoara, cel puțin, nici n-am mai fost din 1969. Iată, așa se inventează tot felul de povești împotriva mea, apoi sunt judecat pentru aceste învinovățiri care sunt numai minciuni și împotriva cărora n-am cum să mă apăr!
– Ei bine, zise ofițerul, acum vrem să punem capăt acestei situații. Să-i dați de lucru! Să-l angajați la orice muncă este în stare să presteze. Numai să-i dați de lucru în așa fel, încât să nu mai aibă nici timp și nici chef să mai facă altceva! Și privi stăruitor spre episcop și apoi spre secretar.
Iar mie îmi spuse:
– Nu vei pleca de aici până nu faci cerere de angajare și nu o pui aici în fața domnului episcop. Ai înțeles? Sau nu vrei să muncești?
– Cum să nu vreau să muncesc dacă mi se va da o muncă pe care să o pot face?
– Ce fel de muncă ai putea să faci? mă întrebară deodată cu toții.
– Vreo muncă mai modestă de birou, la vreo arhivă, de exemplu.
– Bine, te angajăm funcționar, dar aici la episcopie n-avem locuință. Cum să facem?
– Nici nu aș vrea aici la Oradea. Ci la Beiuș, dacă este vreun loc.
– Locul se face! Bine! Să te angajăm funcționar la Protopopiatul Beiuș. Dar nici acolo n-avem locuință.
– Nu-i nimic. Voi merge de acasă.
– Atunci s-a făcut. Faci cerere aici imediat și o dai pe loc la aprobare. Altfel nu pleci de aici, ai înțeles?
– Bine, am răspuns eu, ridicându-mă.
– Vino dincolo, la biroul meu, a zis secretarul episcopiei, iar ceilalți doi au rămas discutând.
Ce neașteptate și neprevăzute de noi se petrec unele lucruri în viața noastră! Eu mă așteptam la una – iar acolo – cu totul alta.
Slavă Veșnică Ție, Doamne! Eu sunt al Tău și nu mai întreb niciodată pe ce cale mă duci Tu. Merg liniștit pe oriunde mă chemi sau mă trimiți.
Să vedem ce va ieși și de aici. Știu că numai bine.
Traian Dorz, Istoria unei Jertfe, vol. III, pag. 545
