În ziua din februarie 1950, când se împlineau 12 ani de la izbăvirea de suferințe a Părintelui Iosif, s-au petrecut următoarele:
Eram chemat la primăria din satul unde locuiam, să ajut cuiva la o lucrare pe care o avea de făcut.
Într-un timp, cineva intră unde lucram eu și îmi spuse că sunt chemat până afară. Am ieșit pe sală.
Acel cineva care mă chemase era în uniformă de căpitan. Mă întrebă aspru:
– Cum te numești?
Îmi spusei numele.
– Eu sunt șeful Securității. Vii cu mine imediat, așa cum ești! Nu mai faci nicio mișcare. Ai înțeles?
Și îmi arată ușa de la ieșire. Am ieșit înaintea lui. Afară era o zi frumoasă și călduță. Era pe la amiază.
În fața primăriei, pe câmpul gol, era o mulțime de săteni care săpau la o fântână pentru sat. Toți lăsaseră lucrul și se uitau după mine cum eram dus arestat de către omul stăpânirii.
După ce, de ochii celor ce priveau la noi, făcu câțiva pași alături de mine, mă făcu atent.
– Uită-te aici! Și, din buzunarul mantalei, scoase un pistol pe care îl îndreptă spre mine, zicând: Îl vezi? Nu cumva să încerci să fugi că…
Mă uitai la el atât de liniștit și nepăsător de tot pistolul lui, încât nici el nu mai găsi nici cuvânt să mai continue.
Îmi făcu numai un semn să o iau ceva mai înaintea lui.
N-am întâlnit, o bucată din drumul spre Beiuș, pe nimeni.
Am mers astfel fără să ne mai vorbim nimic unul altuia. Până ce am ajuns la podul unde se despărțea, din șosea, drumul care mergea spre cătunul unde locuiam eu, numit pe atunci Râturi. (…)
– Stai! Îmi zise el când am ajuns la podul de unde o lua drumul spre noi. Așteptăm aici să vină căruța cu materialele tale…
Cum ai putut lucra tu atât de mult aici lângă noi, banditule? Și noi să nu știm nimic! Noi credeam că tu te-ai liniștit de când ai fost la noi, dar tu lucrai!
Lasă că n-ai să mai lucrezi tu până va fi lumea! Ți-arăt eu ție, tâlharule!
Era palid de furie și se uita la mine ca la o fiară. Dar părea că vorbește altcuiva, așa de puțin mă îngrijora acum tot ce spunea el. Mă gândeam cu îngrijorare doar la altceva.
Am aflat din cuvintele lui că fusese pe acasă pe la mine și că, în lipsa mea, făcuse percheziție. Pomenise de o căruță care încă n-a venit. Atunci sunt mai mulți, mă gândii eu. Și, dacă n-a venit căruța încă, înseamnă că au căutat și au găsit mult. Poate mai caută și acum. Poate au aflat totul…
Traian Dorz, Istoria unei Jertfe, vol. III, pag. 100
