Însuflețit de aceste gânduri și de o îndatorată recunoștință față de el – de Părintele nostru Iosif – călcam în ultimii ani aleea cimitirului din Sibiu spre mormântul său.
Vedeam încă de la intrare, atât de-o parte, cât și de alta a aleii cimitirului, tot felul de monumente și de cruci de marmură, care de care mai frumoase și mai mari, ridicate de recunoștința urmașilor acelora ce odihneau acolo în așteptarea învierii.
Admirând dragostea recunoscătoare a celor care putuseră ridica pentru ai lor asemenea cruci, când mă opream lângă crucea învechită și mică, aproape de nemaigăsit printre celelalte, a părintelui nostru iubit, inima mea se frângea de milă și se umplea de rușine, gândindu-mă că noi, o țară întreagă de fii sufletești ai lui, n-am fost în stare până astăzi să ne împlinim și această datorie văzută față de memoria sa! N-am fost în stare să-i așezăm la mormânt un monument, un semn al recunoștinței noastre vrednic de datoria pe care o avem față de el.
De fapt, gândul îl aveam încă din 1954, când eram în Bărăgan. Acolo, printre soții mei de suferință, am cunoscut un sculptor care mai lucrase astfel de monumente. Și, cu el, am vorbit adeseori despre trei cruci pe care trebuia să le așezăm la trei dintre cele mai neuitate morminte ale Oastei. La mormântul fratelui Eftimiu Florea de la Beiuș, la al fratelui Marini de la Săsciori și la al Părintelui Iosif de la Sibiu.
Dar cel al părintelui trebuia să fie ceva cu totul unic, așa cum a fost și el, mai deosebit decât toate.
Am conceput câte un model pentru fiecare, și, când Dumnezeu a adus vremea să ajungem acasă, îndată ce am putut ajunge să le facem, le-am făcut.
Al fratelui Florea în 1967.
Al fratelui Marini în 1969…
Când urma să-l facem pe al Părintelui Iosif, au intervenit iarăși piedicile și necazurile mele de alți cinci ani.
Totuși Dumnezeu ne-a ajutat să-l putem vedea și pe acesta făcut și așezat la mormântul iubit, deși până l-am văzut acolo, am avut atâtea primejdii și piedici, încât de multe ori păreau de netrecut.
Acest deosebit om al lui Dumnezeu trebuia într-adevăr să aibă un monument deosebit. Marea noastră dragoste datoare față de el trebuia să-i așeze un semn vrednic de dragostea lui față de noi.
Și dragostea câtorva frați din țară s-a îmbiat să contribuie și ea cu ceva la acest semn al datoriei fiecăruia dintre noi față de părintele nostru. Numai din Sibiu nimeni n-a arătat nici cel mai mic semn de dragoste. Nimeni nu s-a interesat de nimic. Nimeni, nimeni. Nici măcar de formă. Nici măcar cu o vorbă. N-am dorit nici un sacrificiu… dar am dorit un cuvânt.
Ba, dimpotrivă, bietul Moldoveanu, ros de duhul din el, a izbucnit odată plin de o nestăpânită ură și furie împotriva memoriei și a lucrării Părintelui Iosif, zicând:
– V-ați făcut un idol din mormântul acela! (…)
Abia dusesem monumentul de la Beiuș la Sibiu în 8 februarie când, în 12 februarie 1974, am fost luat și dus din nou sub escorta milițianului la Securitatea din Oradea.
Traian Dorz, Istoria unei Jertfe, vol. III
