La zece zile după mama sa, ( 29 ianuarie 1947) în aceeași zi și în aceeași cameră de spital, trecură la Domnul, în cel mai liniștit fel, unul lângă altul și unul după altul, fratele Marini și tatăl său… Au fost duși și așezați amândoi în două sicrie, unul lângă celălalt, în casa familială din Săsciori. Aici s-au petrecut seara întâi și a doua de priveghere.
Pentru slujba înmormântării însă, sicriele au fost mutate în locul mai larg al Casei Culturale, de lângă biserică. Ce zguduitor ne-am adus aminte că, în urmă cu exact un an, aici, în Casa asta, chiar de pe locul unde este așezat acum sicriul său, fratele Marini le vorbise atunci sătenilor săi și nouă tuturor, cu o înflăcărare de neuitat profet, adevărurile cutremurătoare ale lui Dumnezeu. Acum, iată, privim cu toții la nemișcata lui pace și la măreția veșnică din care ne grăiește el mai mult și mai puternic decât cu orice cuvânt.
Era 2 februarie – sărbătoarea Întâmpinării Domnului. Ce semnificație zguduitoare! Fratele nostru pleca fericit în întâmpinarea Domnului său, în sărbătoarea Întâmpinării Sale…În dimineața aceea de 2 februarie, lângă sicriul lui am scris „Martor credincios“ cum scrisesem înainte cu nouă ani, în 12 februarie, lângă sicriul părintelui, „Pasăre măiastră“.
L-am petrecut la mormânt cu această cântare, cântată cu lacrimi pe aceeași melodie:
Martor credincios al Jertfei lui Hristos,
sol al Vestei Bune, vrednic credincios,
ți-ai sfârșit lucrarea, lupta ți-ai sfârșit,
ai plecat la Domnul, Care L-ai iubit.
Pildă de lumină, ai trăit mereu
rob al rugăciunii către Dumnezeu,
jertfă a chemării, strigăt deslușit,
suflet de apostol, frate preaiubit.
Mare-a fost credința care te-a purtat,
luminoasă Calea care-ai arătat,
limpede Cuvântul care l-ai adus,
martor sfânt al Oastei Domnului Iisus.
Drumul sfânt pe care tu l-ai arătat
duce-n Canaanul binecuvântat,
în Ierusalimul sfânt și luminos
prin solia Oastei Domnului Hristos.
Sus, în fericirea ce-a nădăjduit,
dă-i, Iisuse Doamne, locul strălucit
lângă toți aceia care Ți-au urmat
și cu strălucire i-ai încununat.
Iar pe noi, Iisuse, când ne vei chema,
lângă ei ne-așază Sus, la dreapta Ta,
și ne dă cununa lor de mucenici
tot așa-mpreună, cum am fost aici.
Martor credincios al harului Slăvit,
roagă-te la Domnul nostru Preaiubit
să ne-ajute, drumul greu și luminos,
să-l sfârșim cu bine, martor credincios.
Era alt februarie… al treilea neuitat februarie al nostru. Primul fusese al părintelui Ouatu, în 1937; al doilea, al părintelui Iosif, în 1938, al treilea, acesta, acum, în 1947, al fratelui Marini. Oare cine ni-l va face neuitat pe cel de al patrulea? Pentru mine, cel puțin, „al patrulea“ avea să fie peste 20 de ani. În acel tot februarie (din 1967) când voi păși în urma carului cu boi pe drumul care duce spre cimitir, conducând spre veșnicie sicriul tatălui meu Constantin… (carul lui cel cu boi frumoși… în care dusese cu atâta drag cândva cărțile și revistele sfinte ce cuprindeau în ele Cuvântul cel scump al lui Dumnezeu, pe care și el l-a iubit atât de mult…)
Mi-a fost dat tot mie ca, după nouă ani, să-i scriu și fratelui Marini, ca și atunci, Părintelui Iosif, cu condeiul scăldat în lacrimi, pe prima pagină a foii, încadrată în chenar negru, cu chip îndoliat, zguduitorul nostru cuvânt de rămas bun. Din nou dulcea purtare de grijă a Domnului ne-a dăruit foaia prin care să putem comunica totul fraților. Și prin care să ne mărturisim durerea și nădejdile unii altora. Ce greu ar fi fost fără ea! Ce minune că am primit-o chiar acum! Iată înștiințarea dureroasă și cuvântul nostru cel dintâi către frați:
„A trecut la Domnul fratele Ioan Marini…
De sub greutatea celei mai adânci dureri care ne copleșește inima, vestim fraților noștri și tuturor celor care l-au cunoscut că fratele nostru IOAN MARINI a plecat dintre noi, Acasă, la Domnul. Lucrarea Sfântă a Oastei Domnului a dat o nouă jertfă!…
Această tainică și sfântă Lucrare a lui Dumnezeu, născută și crescută din jertfă, prin jertfă și parcă numai pentru jertfă, a trebuit să aducă din nou pe altarul Evangheliei prețul nou, jertfa nouă, a unuia din cei mai buni fii ai ei… A aceluia care purta printre noi cel mai frumos steag… Sfâșiați de această nouă și dureroasă rană, ne închinăm smeriți înaintea Tatălui Ceresc… Și nu putem înțelege această nouă încercare, decât gândindu-ne că numai El Singur știe de ce Își alege întotdeauna ca jertfă, din turma Lui, pe cel mai frumos miel.
E o adâncă, o cutremurătoare taină în lucrarea Dragostei lui Dumnezeu, Care a iubit atât de mult lumea încât pe Singurul Său Fiu și L-a dat ca Jertfă pentru ea… Și, de atunci, și până acum, El iubește tot atât de mult această lume, încât pe cei mai buni dintre fiii Lui îi aduce ca jertfă pentru ea… Pentru ca acei care vor asculta chemarea lor și vor crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică (Ioan 3, 16).
În măsura în care un om s-a unit mai deplin cu Hristos și s-a asemănat mai mult cu El, în aceeași măsură a avut parte pe pământul acesta de soarta Lui. Iar această soartă este totdeauna jertfa, mistuirea și sfâșierea de fiecare zi în slujba altora, pentru folosul altora, pentru ajutorarea altora… De la cel mai mic lucru: viața, până la cel mai mare: moartea…
Gânduri pline de durere, dar și pline de lumină ne umplu sufletul lângă acest nou și scump mormânt al Oastei…
Pe altarul Evangheliei Tale, o, Marele nostru Dumnezeu și Mântuitor, Oastea Ta a adus ca jertfă tot ceea ce a avut mai ales, mai bun și mai drag în ea. Începând cu Părintele Iosif și până la cei de azi, mieii cei mai blânzi și mai de preţ ai turmei Tale au căzut jertfiți… Și, de aceea, știm că jertfa noastră, ca jertfa lui Abel, a fost bine primită înaintea Ta… Tu i-ai chemat, Tu i-ai ales, Tu i-ai jertfit.
Ai Tăi erau. Și fiindcă Tu poți face orice vrei cu ceea ce este al Tău, deși doar Tu poți măsura durerea adâncă ce ne-a sfâșiat – ne smerim în fața înțelepciunii și a dragostei Tale, până la țărâna din care ne-ai creat. Facă-se, Tată, facă-se deplin voia Ta!
Și, binecuvântând Sfântul Tău Nume, Te rugăm, ajută-ne să putem crede chiar și în aceste grele clipe, că toate lucrează împreună spre binele celor ce Te iubesc.
Să privim la sfârșitul minunat al felului de viețuire pe care l-a adus alesul nostru frate, alesul Tău copil, și să-i urmăm și noi pilda… Pilda lui… luminoasa urmă a vieții lui printre noi, plină de sfințenie, de îndrăzneală și de credință. Și să credem, Doamne, să credem adânc că o lucrare în care se nasc astfel de suflete mari nu poate fi decât lucrarea Ta… Că o lucrare care Ți-a adus și Îți aduce astfel de jertfe nu poate să ajungă decât la biruință.
O, fratele nostru n-a murit! Nu mor niciodată oamenii care trăiesc și se jertfesc așa cum a trăit și s-a jertfit el. El trăiește și va trăi mereu, prin lucrarea pe care a făcut-o între noi, prin duhul și puterea lui care s-au revărsat și au rămas peste această Lucrare cerească.
Chiar când e sfărmat altarul,
Focul nu se stinge;
Chiar când e zdrobită harfa,
Coarda încă plânge…
*
Frate Marini, fratele nostru!… Calfă credincioasă a neuitatului nostru Neemia, te duci de-acum și tu să te odihnești de multele osteneli și zdruncinări de aici, din lumea aceasta, lângă Domnul Iisus, Mântuitorul tău, pe Care L-ai iubit mai mult decât pe alții. Mai mult decât pe ai tăi. Mai mult decât pe tine. Și lângă Părintele Iosif, cu care te-ai asemănat atât de mult și în viață, și în moarte, și după aceea. Te duci ca să mărești cu încă unul ceata celor care ni s-au dus și ne așteaptă Acolo. În cerurile Lui și în sufletele noastre, Domnul Iisus te-a așezat pe veșnicie în locul care este printre cele mai scumpe. Odihnește în pace, scumpul și dragul nostru frate. N-am uitat și nu vom uita niciodată ceea ce ne-ai spus tu din partea Domnului.
Și, la revedere, frate Marini, la revedere, pe curând, Acasă la Domnul nostru Iisus.
Traian Dorz, Istoria unei Jertfe, vol. II, pag. 515
