Un credincios de demult a spus într-o carte aceste cuvinte: „ Mulţi iubesc pe Iisus când nu li se întâmplă ceva potrivnic. Mulţi îl laudă şi adoră, cât timp primesc de la El binefaceri. În cazul când Mântuitorul nu se mai arată sau îi părăseşte pentru puţin timp, atunci se tânguiesc şi disperează.”
Aceste cuvinte cuprind într-însele mult adevăr. Iată-i pe ucenicii Domnului în grădina Ghetsimani. Au veni aici însoţind pe Învăţătorul lor în cea din urmă cale – în libertate, cu hotărârea de a nu-L părăsi niciunul, dacă I se va întâmpla ceva.
Însă în clipa când Mântuitorul e prins şi legat, ucenicii au fugit şi L-au lăsat.
Surprinşi de mersul neaşteptat al lucrurilor ei s-au speriat şi s-au umplut de groază mare. Frica le-a luat orice putere şi teama le-a smuls toate nădejdile. Iată-i acum ca nişte bărci purtate de vijelie, departe în larg şi gata să fie sfărâmate de stânci.
Intraseră în noaptea durerii şi deznădejdii. Grozavă noapte, când nici o stea nu mai licărea pe cerul nădejdii lor. Când nu mai puteau să creadă în vre-un viitor al lucrării care le umpluse atât de mult viaţa… Când Acela pe care ei îl credeau Atotputernic a fost atât de slab acum, încât e prins, legat şi dus la judecată şi la moarte. Ah! Cum s-au putut petrece toate acestea? … Şi, noi trăgeam nădejde că El este Acela, care va izbăvi pe Israel… (Luca 24, 21).
În cuvintele acestea, ca pe o gamă a deznădejdii, îl vezi pe omul firesc cu toată filozofia lui, cât este el de întunecat şi neştiutor, faţă de „taina crucii”.
„Şi noi trăgeam nădejde că… va fi aşa cum ne închipuiam noi… că nu vom ajunge la un conflict atât de mare cu mai marii noştri… că nu vom ajunge să ne primejduim viaţa (deşi mai nainte spuneam că suntem gata să murim pentru El) … credeam că, lucrarea noastră va fi îmbrăţişată de întregul neam şi nu lepădată de popor în frunte cu cei mai mari…că, Învăţătorul va fi Acela care va izbăvi poporul şi va domni în ţară şi nu va fi lepădat ca un răzvrătit şi făcător de rele… că, Dumnezeu va face în ultimul moment o minune şi arătându-şi puterea Sa, tot poporul va crede, iar vrăjmaşii vor fi nimiciţi…”
O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima, când este vorba să credeţi tot ce au spus proorocii! Nu trebuia să sufere Hristosul aceste lucruri şi să intre în slava Sa? (Luca 24, 25, 26).
Astfel, ei s-au smintit în El. Aceasta e sminteala crucii, sminteală în care au căzut mulţi din ucenicii Domnului în decursul vremii.
Câţi nu s-au arătat viteji în vremuri de linişte, însă când s-a ivit persecuţia, când vântul prigoanei a început să bată, sub diferite motive, au fugit pe faţă sau pe ascuns, lepădându-se de Domnul.
Crucea! Iată ceea ce nu poate pricepe firea pământească. Ea are groază de spini, de legături, de batjocuri, de moarte. Îi place ei slava, dar fără cruce; ar iubi şi ea pe Hristos, dar nu pe cel crucificat. Dar Hristos e numai unul: Iisus Hristos cel răstignit. Acela care a venit cu apă şi cu sânge; nu numai cu apă, ci cu apă şi cu sânge precum spune Duhul Sfânt (I. Ioan 5, 6-9) El prin cruce a mers la Slavă (Evrei 12, 2) şi ne-a chemat şi pe noi să mergem pe urmele Lui (I. Petru 2, 21).
A vrea să mergi după El, dar pe altă cale decât cea care duce prin Ghetsimani şi Golota, este o zadarnică încercare, ce te va duce în cea mai amarnică înşelare de sine.
A fi ucenicul lui Hristos însemnează să ai parte de ceea ce a avut şi El însuşi parte aici pe pământ: Ură, prigonire şi lepădare din partea lumii (Ioan 15, 18-21; Luca 6, 22). Să primeşti totul, aşa cum a primit şi El totul supunându-se Tatălui, până la moarte şi încă moarte de cruce. Să te lepezi de tot şi de toate, aşa cum a spus El – citeşte Matei 10, 32-39 – şi cu privirea ţintă la El – Evrei 12, 1-4 să urmezi, fără şovăire ceea ce Duhul Sfânt Ţi-arată în Ep. Evrei 10, 23-25, rămânând tari în mărturisirea nădejdii noastre (Evrei 5, 14)… Casa Lui suntem noi, dacă păstrăm până la sfârşit, încrederea nezguduită şi nădejdea cu care ne lăudăm (Evrei 3, 6).
Ceea ce ne cere El este ascultare. Ascultare, cu orice preţ, de cuvântul lui Dumnezeu şi de credinţă. Ascultare chiar cu preţul jertfirei vieţii noastre…
Ascultare! Iată ce trebuie ucenicului, renunţare la lume, la noi înşine, renunţare chiar la viaţa noastră pentru El, iată ce ni se pretinde.
El a murit pentru noi şi noi trebuie să murim pentru El. A murit El pentru ca să ne câştige nouă moştenire sus în cer. Deci nici noi, să nu dăm nici o brazdă din moşia care ne-a fost dată (Ps. 16, 6).
Creştinul adevărat este un erou al Domnului, ori în ce vreme ar trăi el. Fără îndoială, pe lângă eroii care au suferit până la sfârşit, sunt atâţia care „L-au părăsit şi au fugit”. Ferice de aceia care pot spune: Noi nu suntem din aceia care dau înapoi ca să se piardă, ci din aceia care au credinţă pentru mântuirea sufletului (Evrei 10, 39).
Fii credincios până la moarte şi-ţi voi da cununa vieţii zice Domnul (Apoc. 2, 10).
Ioan Marini, Revista - „Familia Creștină”, anul 1942, nr. 4-5, pag. 10
